Românii au talent, X Factor, Dansez pentru tine, Fabrica de staruri, Vocea României, M-a făcut mama artist: dintr-o dată, televiziunile românești au fost străfulgerate de ideea că trebuie să pună în prime-time emisiunile-concurs clasificate în nomenclatorul internațional sub numele de talent show-uri. E drept, miza pe ele vine din succesul pe care astfel de formate îl au în piețe civilizate ca Marea Britanie, Olanda, Statele Unite. Dar, totuși: cum schimbă peisajul public autohton, mentalitățile, toate aceste mașinării de produs vedete?
Într-o primă evaluare, răspunsul ar putea fi: mai puțin decât ar fi normal. Genul a fost propulsat în prime-time-ul marilor televiziuni de cei doi Simon, Fuller și Cowell, care sunt în primul rând manageri de talente/producători muzicali. Până la această generație de talent show-uri, televiziunea se exersase, prin Big Brother sau Survivor, în generația spontanee a ceea ce a fost numit vedete cu steroizi: bărbații și femeile aduși brusc la o cotă de vizibilitate mare de astfel de programe, pentru ca ulterior să dispară destul de repede înapoi în anonimat, comparativ cu traiectoria mai lină a celebrităților autentice. [Later edit: Da, Big Brother produce Ernest și Nadira, dar nu există un mecanism propriu-zis de convertit notorietatea cvasi-spontană în ceva apropiat de o meserie sau o sursă de bani.] Dar, cu Got Talent sau Idol, vedetele cu steroizi s-au transformat în găini cu ouă de aur, fiindcă în țările în care se vând și se cumpără multe CD-uri și se dau multe concerte, a câștiga concursul TV e începutul, și nu finalul carierei. Susan Boyle, cel mai cunoscut produs Got Talent, a vândut în Marea Britanie peste nouă milioane de exemplare din albumul lansat după concurs de casa de discuri a lui Simon Cowell, album omonim cu piesa care i-a adus locul I (I Dreamed a Dream). Iar la asta se adaugă diferite deal-uri de reprezentare ale celebrităților apărute peste noapte cu branduri celebre.
În România, în schimb, discurile de aur s-au dat – când s-au dat – pe la 50 de mii de exemplare și toată piața muzicală autohtonă din 2009, anul lansării lui Boyle, însuma cam dublul vânzărilor de la albumul de debut al acesteia, adică 17,8 milioane de fonograme, conform unor date publicate de Capital.
Cu alte cuvinte, în România, concursurile muzicale sunt palpitante, dar le lipsește un detaliu: muzica. Asta se vede și la jurați, care până la proba contrarie pot fi la noi multe, numai moguli ai producției muzicale nu. Și, desigur, în ratinguri: s-a discutat mult despre faptul că Vocea României (PRO TV) e mai bună decât X Factor (Antena 1). Diferența de 2-3 puncte de rating validează această idee, dar fiecare dintre cele două show-uri a realizat cam între 5 și 9 puncte, în timp ce Românii au talent a generat frecvent peste 20.
Asta ne duce într-un alt teritoriu, al altui tip de talente. Presa a început să se întrebe de ce Got Talent funcționează atât de bine, comparativ cu concursurile muzicale. Un răspuns ține de mecanismul concursului, care promovează de la scripcari maramureșeni la echilibriști, break danceri și o serie întreagă de alte tipuri de performeri (artiști e cam mult spus), care știu să facă altceva decât să cânte. Românii au talent e un spectacol acțional, fizic, apropiat de circ în accepțiunea glamour a acestuia, mai puțin calat pe ideea vocilor de aur scoase din anonimat.
Cum adică, nu facem artă pentru artă? Ierarhiile de la Got Talent și alte concursuri nu sunt eterne, imuabile, de Festivalul Enescu? Sigur că nu, oricât s-a cârcotit pe forumuri și în presă pe tema asta. Televiziunea de succes lucrează cu ingrediente puternic emoționale, contingente, care spun ceva publicului larg, și nu cu ierarhii perene, atemporale. Un astfel de ingredient e, de exemplu, povestea personajelor, care n-are legătură cu valoarea artistică intrinsecă. În materie de personaje foarte vizibile, s-au purtat rățuștele cele urâte – Narcis Ianău, cel cu vocea subțire și “copiii râd de mine” -, macho-ul hirsut, sensibil și popular – Ștefan Stan – sau danbălanul simpatic – Andrei Leonte. Dar asta în zona de sus. Mai interesant e ce s-a întâmplat în cea a challengerilor, a celor rămași pe drum. Aici, cantitatea de personaje nestandard e copleșitoare. Și de la dansatori de cartier, la artiști populari și rromi impresionant de talentați, cu toții vin din diferite zone umbrite ale României.
Chiar aici și acum, dar un pic sub radar, popularele și lipsitele de pretenții concursuri de la TV produc o schimbare profundă de mentalitate. Inoculează în suburbii și orășele aflate în dezagregare ideea reușitei rapide și onorabile, visul celebrității, vag asemănător cu cel american. E drept, spre deosebire de acesta din urmă, aura conferită de talent show-uri e cu steroizi. Dar, statistic vorbind, nu are cui dăuna, într-o țară în care singurul spectacol e de regulă depresia națională, autoreferențială, cocolită și oglindită narcisist până a ajuns dandysm invers.