The OA, serialul care a avut premiera la jumătatea lunii trecute pe Netflix, stă în picioare pentru că reușește să amestece elemente SF cu supernatural și fantasy într-un mod credibil, cel puțin dacă dai ficțiunii ce-i al ficțiunii. Mai desfășurat, etichetele de mai sus se traduc prin locuri comune ca mafiotul rus, bully-ul de liceu din SUA, doctorul malefic, călătoria în universuri paralele sau moartea clinică urmată de resuscitare, într-un amalgam bine gândit și proporționat.
Altfel zis, The OA începe prin a fi Nina, fetița oarbă a unui mafiot rus, ulterior adoptată sub numele de Prairie de niște ionești americani pe nume Johnson, pentru a-și spune cum se cheamă și filmul. Prairie își pierde și recâștigă vederea și libertatea în principal din cauza unui doctor pe nume Hap (Jason Isaacs), care se ocupă cu experimente apropiate de moarte clinică. Sună ca într-o bandă desenată, dar nu așa se vede. The OA e un concept atât de legat fiindcă e opera unui duo creativ, Brit Marling și Zal Batmangl, care au conceput și scris (parțial) serialul. Brit e o “ea” care joacă rolul titular, iar Zal e cel care regizează. N-aș putea vorbi despre mari inovații cinematografice, dar toate sunt la locul lor, și vizual, și din punctul de vedere al jocului actoricesc, și-așa mai departe.
Acestea fiind zise, ar trebui să vă pomenesc despre senzația proprie și personală că episoadele sunt inegale, unele foarte bune, altele cu lungimi care mi s-au părut a fi de melodramă lentă. Poate ar fi de vină faptul că am bingeuit serialul în vreo trei-patru nopți târzii și, posibil, în unele eram prea obosit. Oricum, e vorba de numai opt părți și, deși acestea sunt gândite oarecum independent, acreditează oarecum ideea că serialele – sau unele dintre ele – se scurtează (de la 15 episoade pe rețele TV clasice), evoluând către o concepție unitară de lung-metraj în mai multe părți.
The OA nu e, probabil, din categoria “nu ratați”, nici măcar pentru consumatori de seriale mai ai naibii ca mine și ca voi, dar dacă te-apuci de el, s-ar putea să ai niște mici-mari satisfacții față de un fel de-a face lucrurile creativ și nou. Senzația că supranaturalul s-ar putea e foarte aproape de noi și de ziua de azi e, cum spuneam, cireașa de pe tort.