Televiziunea în momentul singularității

Vedete care sar de la trambulină, vedete care sparg cărămizi, vedete care frământă între degete balegă de urs Grizzly. Cine și de ce le chinuiește? Și cu ce ne alegem noi din asta?

În Splash, vedete la apă!, pe Antena 1, Andreea Antonescu sare de pe trambulină, de la 10 metri, iar Ozana Barabancea extrapolează Principiul lui Arhimede dizlocând și ceva din pereții piscinei. Pe PRO TV, la Ferma vedetelor, Dan Helciug și Vica Blochina fac concurs de spart cărămizi din chirpici sau ceva asemănător – dacă primul e cântăreț, claim-ul la celebritate al celei de-a doua e statutul vremelnic de amantă a lui Pițurcă și un proces de paternitate pe care i l-a intentat aceluiași. Pe același post, Sunt celebru, scoate-mă de-aici! ne arată un Cătălin Moroșanu cu capul într-un balon de sticlă, care e umplut cu omizi scârboase. Moroșanu e un kickboxer care a trecut pe la Dansez pentru tine, apropo de aspirații la celebritate.

O primă observație care se desprinde din cele trei exemple e că vedeta e chinuită invers proporțional cu atributele ei reale de vedetă. La astfel de lucruri se pretează starletele, pseudo-starurile, am putea constata, în primul rând. Totuși, e o modă locală sau una globală? Nu e tocmai locală, emisiunile care umilesc sunt internaționale. Vedete chinuite la TV există, probabil, de când există TV-ul, dar unul din primele formate notorii care exploatează toată povestea cu metodă e Simple Life, apărut în 2003 pe Fox, în care starletele Paris Hilton și Nicole Richie coboară din lumea glitzy în care s-au procopsit cu numele de socialites, către ipostaze de menajere, chelnerițe, țărănci și altele asemenea. Bear Grylls, chinuitul planetar, are acum pe Discovery o serie nouă, în care dă lecții de supraviețuire și altora (adică îi chinuiește), mai precis unor celebrități hollywoodiene. Lucrurile se leagă și de (Celebrity) Apprentice (prima serie cu vedete a fost în 2007), și de humiliation show-urile mai vechi lui Jerry Springer. Survivor are și el puncte de tangență, la fel ca multe altele și, dacă ținem să mergem mai mult înapoi, apare referința obligatorie la spectacolele sângeroase cu gladiatori, din antichitate. Dacă credeți că e vorba de niște simpli sclavi, amintiți-vă că cei care triumfau – sau măcar supraviețuiau – se alegeau nu numai cu răni, ci și cu celebritate și sex appeal public.

Televiziunea clasică năștea vedete pe care le creștea încet, organic, până când acestea ajungeau la adulație publică reală. Nu puteai ajunge celebru într-un sezon, dar odată ce ajungeai, celebritatea era una reală, nu de paiață privită cu multă curiozitate, dar prea puțină empatie-iubire. A urmat epoca reality show-urilor, în care s-a vorbit de televiziune pe steroizi sau cocaină și în care trei luni de Got Talent sau Big Brother – știți versiunile românești – erau suficiente pentru ca un nume să ajungă faimos.

Azi, formatele cu o singură vedetă sunt din ce în ce mai rare. Ego-casterii s-au mutat fie seara târziu, când se numesc Mircea Badea și compania, fie pe Facebook sau YouTube, în ecrane micșorate, unde îi cheamă Tequila, Zmenta sau Sorin Ovidiu Vîntu. În prime-time evoluează doi prezentatori, patru jurați, plus aspiratorii de steroizi dintre care se alege, la final de sezon, câte o celebritate cu atribute care frizează perfecțiunea, dar durată de viață și impact public minime.

Așa ajungem la oamenii care se aruncă în piscină sau își vâră capul în globuri pline cu viermi. Fascinația publicului pentru vedeta decăzută e firească și a existat dintotdeauna: ajunge să ne gândim numai la aptitudinea demolatoare care e în ADN-ul tabloidelor. Televiziunea, custodele originar și de jure al celebrității, a încercat să-și ferească însă puii de maculare, prin mecanisme de PR și (rudimente de) star system. Acum n-o mai face.

Este telespectatorul mai fericit atunci când participă la umilirea unei (pseudo)vedete sau atunci când urmărește un performance autentic, cu artisticitate reală sau măcar amuzant, al aceleiași? Evident, umilirea lasă un gol în urmă. Schimbarea are deci o încărcătură etică, care ne duce la întrebarea: „Cine e de vină?”

M-am tot gândit la asta și nu am o explicație clasică. Istoria umilirii pe ecran seamănă însă cu o luptă între om și mașină. Dacă citești Dispariția lui Afară a lui Codrescu, ți-e ușor să te gândești la o ființă globală electronică, audiovizuală, care tinde să subjuge creativitatea și nevoile libere, umane, propriilor imperative mecanice. Sau altfel spus, singularitatea lui Ray Kurzweil, momentul în care calculatorul va depăși în inteligență omul și îl va subjuga, se aplică în televiziune: după stadiul de generație spontanee al reality-ului, aceasta a început să-și devoreze puii.

Articol scris pentru ediția de joi, 17 septembrie, a săptămânalului Dilema veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *