Tag Archives: Roland Barthes

,

Cineclubiștii, geekșii comunismului

Camera obscura, documentarul lui Gheorghe Preda despre cinecluburile dinainte de 1989, e o dovadă că filmul poate fi definit ca salvare prin sau în vis, mai ales că în acele zile existența diurnă nu oferea nicio ieșire. Aparatul de filmat cu arc e un dispozitiv care i-a ajutat pe amatorii de pe vremuri să se răzbune pe comunism fix cu armele acestuia, iar la câteva zeci de ani de la aceste întâmplări, unele din visele lor pe peliculă au o consistență ridicată, care bate proza istoriei. Continue reading

, , ,

Fotografia ca plici de muște

Vremea bună a venit, vacanțele se apropie, firele de iarbă se înmulțesc și un nou tip de generație spontanee se ivește-n jurul nostru: pozele din vacanță – peisaje, selfie-uri sau selfie-uri în peisaj -, care încep să ne umple telefoanele și camerele, apoi conturile de Google și iCloud ori hard diskurile pe care cei mai conservatori ne păstrăm arhivele. De ce atâtea poze? Nu numai pentru că se poate.  Continue reading

Selfie-ul. În Țara din Oglindă

De ce s-a umplut lumea de selfies? Întrebarea asta mă bântuie de câțiva ani, de când știu ce-i aia un selfie. Cuvântul a fost trecut în dicționarul Oxford anul trecut, în 2013, și pentru cazul mai greu de crezut că trăiți cu totul, dar cu totul în afara rețelelor sociale, o să explic: e o poză pe care ți-o faci singur, cu telefonul sau aparatul foto digital, și pe care o pui pe Facebook. Dar de ce, Doamne, iartă-mă, ai face asta?

M-am apucat să fac săpături pe Net ca să văd dacă a răspuns cineva la întrebare. Și dacă aș putea merita dreptunghiul ăsta de hârtie încercând să vă dau și eu un răspuns al meu, diferit de ce scrie de pildă pe Wikipedia. Acolo se spune că primul autor de selfie a fost un daguerrotipist. Selfie-ul datează, previzibil, de când datează și primul procedeu chimic care a popularizat strămoșul fotografiei. Un selfie și-a făcut și mica-Mare Ducesă Anastasia, în 1914, în oglindă. Înainte de toate acestea, a existat, desigur, autoportretul. Dar acesta e un demers artistic mult mai laborios, în care, ca să zic așa, autorul prevalează în fața subiectului. La selfie e pe dos, cel care pozează e mai puțin decât cel care e pozat – fie ei una și aceeași persoană.

Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna, în 1914. Fotografie în oglindă

Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna, fiica țarului NIcolae al II-lea, în 1914. Fotografie în oglindă. Imagine Wikipedia

Continue reading

De ce (nu) e fotbalul fotbal

Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfârșitul anilor ’80, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudo-sport, cu o încărcătură gregară și ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile. Până într-o zi, când mi-am dat seama că tocmai de asta, fiindcă e pseudo-sport, e fotbalul atractiv. Continue reading

,

Vlad Ursulean și Roland Barthes despre Dan Negru

Acum, pe ploaie, a venit momentul să mă laud cu ceva din revista pe care o fac. Probabil că astea-s cele mai bine scrise rânduri pe care le-am tipărit până la momentul respectiv în The Industry:

Irinel nu știe cum să evite răspunsul. Negru se mișcă de parcă ar dansa în jurul prăzii, apoi fandează ca la scrimă, dar nu lovește cu spada, ci cu întrebarea, din nou și din nou. Când interlocutorul se lasă furat de peisaj, descrie cu mâinile o vale pe care îi canalizează privirea.

Fiecare reacție se amplifică în el. Un oarecare ar ridica o sprânceană când e surprins. Dan Negru face doi pași în spate, lasă un moment de tensiune, apoi dă din mâini de parcă ai fi aruncat în el cu o minge de foc.

Când vrea să obțină răspunsul definitiv, ține o mână deschisă spre milionar, ca și cum ar vrea să-i tragă limba din gură. Pe cealaltă o ține întinsă în spate, cu pumnul strâns, de parcă e pregătit să i-l înfigă în față. Însă de fiecare dată îl lasă pașnic jos când concurentul se hotărăște să răspundă.

Autorul e, ați ghicit, Vlad Ursulean, iar reportajul e unul de culise, de la o ediție “Te pui cu blondele” în care Dan Negru s-a încontrat cu Irinel Columbeanu. Dincolo de rândurile foarte plastice, interesant e modul cum a conturat Vlad personajul, cu un sens profund. În mod tipic, vedetele TV sunt, ar spune Roland Barthes, private de corp pentru a rămâne cu bustul, ca un sfinx la intrarea în sanctuar (“L’acteur d’Harcourt” – găsiți textul în franceză, integral, aici). Continue reading