România. Lucrurile bune pe care nu le simțim

Scriu acest text pe terasa unui hotel din Larnaca, altminteri excelent. Am ales subiectul de azi fiindcă pot să-l scriu fără să fiu conectat la Internet, ceea ce, constat, e destul de greu. Dar, în orice caz, primul lucru bun care se poate spune despre România se referă chiar la conexiune.

INTERNETUL. Aici, la hotel, ca să am o conexiune șovăielnică, pentru ca să intru online ar trebui să mă mut 30 de metri, pe un fotoliu de lângă recepție, mai puțin comod. Sunt totuși aici într-un fel de vacanță și îmi permit să optez pentru comoditate. Așa că mă veți ierta că vă voi da doar cifrele pe care le am în cap: România are, e drept, un grad de penetrare de numai vreo 45% din totalul gospodăriilor. Însă ofertele furnizorilor sunt astrale, față de alte piețe: până la 100 de megabyți pe secundă pentru mai puțin de 10 euro pe lună. România s-a conectat la Internet târziu, față de alte țări. Dar atunci când a făcut-o, infrastructura și tehnologiile au fost dintre cele mai moderne. Un exemplu concret: pe o terasă jalnică din Beiuș, wifi-ul e mult mai bun decât cel dintr-o sală de curs de la Budapesta, unde, paradoxal, cursul e despre Internet. E genul de avantaj pe care nu îl simțim decât atunci când ieșim din țară și ceea ce nu resimțeam ca o problemă începe să ne supere. [UPDATE: Suntem pe locul al șaselea în topul Akamai referitor la viteza conexiunii de Internet, cu o medie de 45,5 MB/s. SUA, de exemplu, e pe locul al treisprezecelea.]

PACHETELE TV. Furnizorii de cablu și DTH din România oferă peste 100 de canale la prețuri comparativ mici față de alte piețe. Într-un hotel din Londra, de exemplu, poți de regulă privi în jur de 20 de canale, recepționate prin antenă. E drept, posturile britanice sunt incomparabile cu cele românești și, dacă ar trebui să aleg, aș opta pentru primele. Însă nu e vina cabliștilor: chiar dacă, în mare parte, constă în gunoi, oferta acestora e tehnic vorbind mult mai bogată decât cea din alte țări. Prezența a două-trei canale de știri care transmit într-o limbă inteligibilă (BBC, CNN, Euronews) pare neglijabilă din România, dar te face să oftezi la hotelul din Cipru, unde CNN-ul e singurul post anglofon, între cele în limba greacă și Pervîi Canalul rușilor, pe care îl găsești, nu știu de ce, pe vreo zece butoane. Or Ciprul e o țară în care engleza se studiază obligatoriu, și cu folos, la școală, se circulă pe partea stângă a drumului, prizele au trei conectori și britanicii au încă baze militare.

SIMONA HALEP. Am scris deja despre valențele de simbol național ale jucătoarei de tenis. Lăudabil, presa se ocupă de Simona ori de câte ori aceasta participă la un turneu sau urcă în ierarhia mondială a jucătoarelor. Ar mai fi de adăugat și faptul că știrile apar în toate cotidienele și publicațiile online, indiferent de aservirea politică a acestora. Halep este, prin urmare, și o temă unificatoare, unul dintre puținele subiecte necontroversate în România. Jurnaliștii români ar putea, totuși, merge un pas mai departe. Nu am prea citit interviuri și nu am văzut reportaje sau portrete ale Simonei Halep. Mereu în competiție, jucătoarea e, desigur, greu de găsit. Dar, cu siguranță, efortul merită.

APA MINERALĂ. Prima oară am dat peste ea, în afara României, acum mai bine de 10 ani. Eram în Grecia, o țară în care apa e bună și se consumă în cantități mari, din cauza căldurii. Dacă nu mă înșel, Coca-Cola tocmai achiziționase Dorna, pe care a transformat-o într-o apă cam acidulată și nu prea gustoasă. Dar, în orice caz, apa din România se compară cu Evianul, Perrier-ul și alte mărci vândute în restaurantele pretențioase. Nu mă pricep la exportul de apă, dar sunt convins că e o miză mult mai bună decât interesantele, dar prea scumpele (din motive care țin de fabricație) vinuri românești. [UPDATE: În primele șase luni din 2013, am exportat peste 37 de mii de tone de apă minerală.]

BANII DE PLASTIC. Par o trivialitate sau un fapt anecdotic, dar nu sunt. La punerea în circulație, s-a spus că sunt un surogat ieftin. Dar, acum câțiva ani, în nu mai știu ce țară, am pomenit într-o doară despre bancnotele noastre, într-o adunare multinațională. Celor cu care eram nu le-a venit să creadă. Am scotocit în rucsac după banii pe care îi scosesem din portofel și îi pusesem la păstrare, ca să nu-i încurc cu cei locali. Atunci când i-am scos, cei din jur s-au minunat. Am făcut cadou câteva bancnote mici și toată lumea a fost încântată.

De curiozitate, deși m-am simțit ca un clovn, am repetat de câteva ori, de atunci, rutina. Voiam să văd reacția, iar cei din jur s-au minunat de fiecare dată.

Din nou, nu sunt conectat la Internet, așa că nu pot să vă dau detaliile, dar din amintiri știu că banii de plastic sunt o idee nouă, ieftină și fiabilă. Îi mai are, dacă nu mă înșel, Hong Kong-ul. Suntem, cum ar veni, în avangarda emisiunii de monedă. [UPDATE: Bancnotele de polimer le-au înlocuit complet pe cele de hârtie în cel puțin opt țări și au fost emise pentru prima oară în Costa Rica și Haiti, în 1982, am găsit ulterior pe Wikipedia. România le-a pus în circulație în 1999 și a devenit prima țară europeană cu un set integral de astfel de bancnote.]

Am putea să ne lăudăm cu toate aceste lucruri – și eventual cu altele – într-o campanie patriotică, ca aceea făcută de Gândul și GMP? Nu știu, dar într-o țară cu drumuri execrabile, mâncare mediocră, salarii mici și politicieni sub orice critică, ele sunt, măcar, câteva motive de bună dispoziție personală.

Articol scris pentru ediția de joi, 7 august, a săptămânalului Dilema veche.