Păuleasca: No Way Out

La dracu’ cu toate introducerile academic-jurnalistice: am fost într-un loc care ar putea candida cu succes la titlul de fundul fundului fundului fundului României. Un sat de romi rudari din Argeș, la care nu poți ajunge decât tăvălindu-te cu jeep-ul printr-o albie de pârâu, trei kilometri și jumătate. Și totuși, acolo sunt oameni.

Oamenii

Când mă întâlnesc prima oară cu Narcisa, mi se pare că are un accent ardelenesc. O întreb dacă a trăit prin Ardeal. Nu, zice, aici stau de când mă știu.

În mijocul cătunului Tufanu, rudarii fac un balamuc îngrozitor. Mi-a fost puțin frică de ei, fiindcă în 2017 au sărit la poliție, DIICOT și nu mai știu ce cu drujbe și alte lucruri fiindcă autoritățile veniseră să aresteze niște hoți de lemne. Se dovedește că nu sunt niște monștri, dimpotrivă, știu foarte bine ce vor: drum. Și educație, ca să nu rămână copiii lor “analfabetizați”.

Rudarii sunt o varietate specială de romi. Istoria lor e neclară, dar vorbesc românește de generații și se duc la biserica ortodoxă. La Păuleasca am auzit inclusiv o ceartă-telenovelă, plină de “fut”, “curvă” și alte cuvinte neaoșe. E vorba de o populație care a lucrat la minele de metale prețioase din Transilvania și a coborât spre Muntenia în secolul al XV-lea, când n-au mai avut metale de extras. Mai apoi, s-au făcut nomazi cu căruța și s-a apucat de linguri și mături, pe care le vindeau sau, mai degrabă, le schimbau pe ceva de mâncare, de unde denumirea de lingurari. Internațional, sunt cunoscuți ca băieși/boyash, de la baie, mină de aur.

Rudari mai sunt și prin Ungaria sau Croația. În Balcani, li se zice caravlahi, vlahi negri. Unii autori spun că s-ar putea să fie, de fapt, o populație romanică mai aparte. Adică români sau pe-aproape. Dar consensul tinde către romi.

Florin Oprescu de la Somebody Cares, un ONG care evanghelizează, educă și încearcă să integreze romii din zonă, povestește că rudarii din Păuleasca au fost aduși în zonă acum vreo 80 de ani, ca să facă mături, și nu au mai plecat.

Narcisa

Ea e subiectul reportajului TV de la nemți. Are 21 de ani și doi copii, pe primul l-a făcut pe la 15. Soțul în pușcărie, pentru furat de lemne. Dârdâie în ploaia de februarie și poartă niște pantaloni gri, genul sfâșiat. Se rușinează de ei. Ba chiar se scuză. I-au furat hainele într-un fast food.

La München, stă tot pe cartoane, atunci când cerșește. Așa am ajuns la Păuleasca, cu nemții, că voiau să știe cine naiba cerșește la ei în oraș. În lipsa drumului către cel mai apropiat sat, Micești, romii din Păuleasca au învățat calea către München. Au motive bune să nu muncească: numai ca să ieși pe jos din fundătura lor îți trebuie o oră, și asta dacă nu plouă, ninge și alte intemperii. La München, Narcisa face câteva sute de euro pe lună. Nu se supără atunci când primește prea puțin?

Dincolo de asta, ideea, la cerșit, e să stai și să aștepți, cât e ziua de lungă, cu un pahar în mână. Majoritatea țărilor pedepsesc cerșitul agresiv, e clar de ce. În lipsa unui drum către Micești și Pitești, rudarii din Păuleasca l-au învățat pe cel către Germania. Admit, cu un grad de candoare, că asta e unica lor șansă de procopseală. Singura sursă de venit dinspre statul român sunt alocațiile copiilor, vreo 83 de lei pe cap de progenitură. Ca să muncească zi de zi, ar trebui să parcurgă albia de pârâu (Păulești, apropo), o oră dus, o oră întors. La care s-ar mai adăuga încă o jumătate de oră-o oră cu microbuzul, din Micești.

Florin de la Somebody Cares spune că oamenii merg în Germania și Austria de cinci, șase ani. Câți? Am auzit diferite răspunsuri, de la 20-30 de persoane, la “toți”, adică vreo câteva sute – nici demografia Păuleascăi nu e foarte clară. Cătunul Tufanu, epicentrul problemei, are vreo 550 de suflete.

În mijlocul drumului, al râului sau ce-o fi el, un domn mai articulat și mai matur explică:

Am căutat indicii de crimă organizată, rețele piramidale și trafic de persoane, dar nu le-am găsit. În Germania, rudarii mai fac câte-o tâmpenie. Unu’, Ghiță, e închis la München pentru că, zice taică-său, s-a îmbătat cu alt băiat și a tâlhărit. Sună fioros, dar presupun că furtul violent e orice, numai crimă organizată nu. De zeci de ani, oamenii nu mai umblă cu sume mari în cash la ei, așa că tâlhăria rămâne apanajul drogaților în sevraj.

În Germania, ar mai exista, cică, o minoritate de rudari care au reușit să-și găsească de lucru “la betoane”, în construcții. E vorba însă de bărbați, fetele rămân la cerșit.

În februarie, când o filmăm prima dată, Narcisa ne prezintă maghernița în care locuiește.

Spune, previzibil, că n-ar merge la München dacă ar avea din ce trăi în Păuleasca. Că nu-și poate găsi un serviciu regulat nici în România, nici la München, fiindcă trebuie să se întoarcă la copii, doar soțul e-n închisoare. O tură de cerșit e patru-cinci-șase săptămâni.

Nemții sunt și ei un fel de oameni. În loc să-i ia la omor pe rudarii care le pocesc metropola, se înduioșează atunci când văd reportajul cu Narcisa și donează. Ne-am întors la Păuleasca cu niște cutii cu lucruri și altele.

Pamela

Narcisa, Nicoleta și Pamela sunt surori, 3/13 din copiii familiei Tinca, a nu știu câta familie Tinca din Păuleasca/Tufanu. Pamela e cea mai mică și mai drăguță, are “18 ani fără 3 luni”. Copii: trei. Cezariene: două, una de-a lungul și una de-a latul. Cum le socotești: după cel mare, pe care l-a făcut pe la treișpe ani sau așa ceva, a mai născut două gemene. Gemenele sunt date-n adopție, le poate vedea odată pe lună. Pamela are trompele legate, la fel ca o soră a ei, s-au dus vremurile când rudarii făceau peste 10 copii. La spital, după cezariană, așa le zice, să-și lege trompele. Mă înfior puțin, dar las pe altă dată problema.

La ce bârfim prin curte, Pamela e mezina plutonului de 13. Părinții și-au pus cele mai mari speranțe în ea, dar Pamela s-a înhăitat cu un băiat cu aer deloc impunător și alură de latino lover, care se fâțâie și el pe-acolo.

Au venit copiii, la rând. Luna trecută, a fost prima oară la cerșit în Germania. Sau cel puțin așa zice. E speriată de bombe din cauză de Protecția Copilului, să nu cumva să i-l ia și pe ăla mic-mare. Băiatul Pamelei – băiatul-tată- e de treabă (versiunea mea la condescendența familiei…), crezusem că vrea să ne facă de bani. Într-un fel sau altul, Păuleasca ne-a împins sub nas niște femei cu niște copii cu niște probleme.

Pamela e cea mai drăguță.

Raul

La Km. 0 al Păuleascăi, în cătunul Tufanu, se tot bagă în poză. L-am mai văzut și data trecută. A avut varicelă. Profa nu-l primește la școală, unde se filmează, Raul se bosumflă foarte tare. Îi explic și eu că e conta… ăăă, îi molipsește pe ăilalți.

De două ori discriminat, adică. Îl mângâi pe cap, părul lui are consistența pâslei murdare, și îi spun că bubele s-au uscat, o să cadă și n-o să mai fie molipsitor.

E băiatul Nicoletei, pe care urmează s-o filmăm la căruță. Nu cere ciocolată, nu se îmbulzește. Se proptește pe picioare la un metru jumate de mine și zâmbește. Vrea să vadă mereu ce-am pozat, când am pozat.

Seara, când o luăm către căruțe, ne trezim cu el în mașină, Nicoleta a vrut să-l ia și, da, e folositor pentru filmare, că doar vrem să arătăm familia așa cum e ea.

Ajungem pe câmpul cu căruțele. Ele, căruțele rudarilor, sunt un fel de Hummere în clasa lor. Înalte de vreo trei metri, sub coviltir e ceva ce seamănă a paturi suprapuse sau prici, cel puțin odată și jumătate mai mari decât ceea ce te-ai obișnuit să vezi, când și când, pe drum.

Raul se fâțâie în jurul Hummerului personal, își face de lucru cu tot felul de ciurucuri care sunt aruncate de-a valma pe câmp. Vrem să filmăm cum face Nicoleta de mâncare, dar n-avem mâncare. Nici ei nu prea au, decât niște ouă. Trebuie să facem cumpărături. Raul se oferă să mă ducă la un magazin care e aproape. Mă-ntreb ce dracu-o însemna “aproape” pentru el, în timp ce tăiem câmpul de-a curmezișul și ajungem la o margine de cartier rezidențial. Raul face pași mari înainte, mândru, zice ceva de genul că peste câmp e mai scurt și nu-s câini.

Pare că am ajuns la ceva ce ar putea fi descris ca o bifurcație, dacă există bifurcații între câmp și drum. Îi zic s-o luăm totuși pe străzi. Mi-e frică să nu mă împotmolesc, sub iarba crescută de-a valma sunt diferite ridicături și bălți. Raul o ia spre străzi, turuind mai rapid ceva despre câini. Nu înțeleg ce spune, la fel ca la fiu-meu. Mi se face dor.

Cartier rezidențial, aici sunt bogătanii Piteștilor. Niște câini încep să ne latre de după garduri. Apar vreo doi și pe stradă. Nu-s chiar de groază. Dar Raul se ascunde după mine și înțepenește în mijlocul drumului, cu ochii cât becurile, își umflă obrajii și își ține respirația ca un scufundător.

Lăsăm câinii în urmă. O luăm la stânga, după un gard mai e un câine. Raul se repede la el victorios și îl întărâtă. Câinele face spume dincolo de gard.

Îmi pare rău că i-am curmat clipa de triumf, dar câinii sunt ba în curți, ba pe stradă.

Raul turuie ininteligibil ceva despre câini și Tufanu și fugă, pare a-mi povesti de un băiat mai mare, aspirațional, din sat, care poate fugi mult mai repede decât el, fiindcă are picioare mai lungi. Deduc că e vorba de niște războaie cu sălbăticiunile alea din Păuleasca, care se încăierau prin jurul nostru când filmam. Îi explic că omul nu aleargă mai repede decât un câine, deci dacă te latră un câine, n-are rost să alergi. Și că majoritatea câinilor latră ca să-și apere teritoriul pe care îl consideră ei de cuviință, dacă treci de ei se potolesc.

Îmi trece prin cap ceva vag și vechi, despre câine și mirosul de țigan. Nu mai știu dacă era sau cum era, dar dacă era, era despre faptul că țiganii sunt răi și de aia sunt mușcați. Cumpărăm ce și cum de la magazinaș, Raul zice că trebuie să fii foarte atent cu ouăle. Se pot sparge imediat.

O luăm înapoi. Câinii latră din nou, dar Raul e pe chill de data asta, face din nou pașii ăia mai mari decât el și turuie. Discutăm despre diferite animale și cât de repede aleargă ele. Raul știe de ghepard și altele – și bineînțeles despre cal, că doar îl are la căruță. Îi explic că sunt foarte puțini câini care, de fapt, mușcă, și că și mie mi-e frică, dar am învățat să mă descurc și nu m-a mai mușcat niciunul de când eram ca el.

Ajungem înapoi, la căruță. Trebuie luate niște chestii din portbagaj. Îi dau o blendă să ducă la operator.

Ne mai fâțâim și mai filmăm, Raul pricepe că trebuie să stai în spatele camerei și să taci. Filmarea a rămas fără un personaj. Când Nicoleta termină de făcut mămăliga, îl împing în cadru, la masă, adică la butoiul pe care sunt înșirate delicatesele.

La sfârșit, îi zic să mai mănânce, că n-a apucat, se tot fâțâia prin spate, printre noi. Se freacă pe burtă și zice că îl doare, a mâncat oricum prea mult.

Caut prin portofel și îi dau 15 lei.

Raul lățește gura într-un zâmbet cât căruța și zice:

Acum, aș vrea ca lecția asta să-i folosească mai mult decât sfaturile despre câini. Nu știu.

Un cal

Așa o comuniune cu alte ființe n-am mai trăit. E un sentiment gregar de colaborare cu cai, porci, câini și alte chestii, până începi să suspectezi că chestia prin care patinezi înfundat până la glezne e probabil rahat, și nu noroi. Prima dată când am fost la Păuleasca, în februarie, mi s-a părut că e ultimul loc din lume în care caii sunt apreciați la adevărata lor valoare, fiindcă în lipsa jeep-urilor, localnicii se bizuie pe ei ca să se zdruncine cu căruța prin râul ăla, spre civilizație. Mie caii ăia mi s-au părut falnici, indispensabili și bine îngrijiți. La căruțele alea cât Bricul Mircea sunt înhămați armăsari, din câte-am priceput.

Un primar

În toate reportajele astea, nu prea poți să nu vorbești cu primarul: De ce nu le-ai făcut, dom’le, drum?! Dar scotocind după el, pe Net, afli că e nu unul, ci trei. La fața locului, rudarii din Păuleasca zic că e unu’, Cristescu, care n-a făcut nimic pentru ei.

Până la urmă afli misterul, numit de presa locală Blestemul celor trei primari. Primul, Ion Tache, a răposat după șapte luni de mandat, reiese că prin 2016. Al doilea, Alexandru Cristescu, s-a ales cu o condamnare cu suspendare, într-un dosar de braconaj. Al treilea, Florian Bucălie, e în fața noastră, după ce l-am înnebunit cu telefoanele și amânările și l-am pescuit fix din tinda casei, ca să mergem împreună la Primărie.

Dom’ primar Bucălie zice, în esență, că nu sunt bani de drum. Altfel, rudarii sunt okayish, nu fac rele, se iau la harță cel mult între ei, pentru curți și garduri pe care oricum și le-au delimitat singuri, ilegal. El e singurul care a fost să-i viziteze, de prin 2017, de când a venit la putere. Nu vorbă, că ăilalți doi n-au prea apucat. Primul, Jianu, nu mai are cum. Dar ce se-ntâmplă cu Cristescu, numărul doi? Bucălie zice că nu vrea să se pronunțe împotriva justiției, da’ cineva a cumpărat niște carne de la Cristescu (de animal sălbatic, reiese) și uite-așa s-a ajuns la un an și jumătate cu suspendare. Dar Cristescu n-a fost condamnat pentru lucruri legate de primărie și administrație. Nu! Motiv pentru care el, Bucălie, l-a făcut pe Cristescu consilierul lui personal.

Cu sau fără salariul (ipotetic) al lui Cristescu, bugetul Primăriei Mălureni e de vreo 5 miliarde de lei vechi pe an. În lei vechi socotesc rudarii când spun că un kil de cartofi e patruj’ dă mii și lor le trebuie vreo cinci să hrănească o familie de 10-15 persoane. Așa socotește și dom’ primar, sună impresionant, dar ideea e că Primăria Mălureni poate cheltui cam 106 mii de euro pe an, cât o casă în Pipera. După estimarea lui Bucălie, drumul ar costa două milioane de euro. Ca să-i obții din fonduri europene, ar trebui să contribui cu 10% bani locali, care nu există. 200 de mii de euro e cam 9 miliarde, în moneda locală, adică de două ori taxele pe care Primăria le poate strânge.

Argumentația lui dom’ primar referitoare la faptul că nu se poate face nimic e destul de solidă. Nu mă așteptam la cineva atât de bine înfipt în cifre după primele conversații telefonice, Bucălie e înlocuitorul înlocuitorului. Și-a început marșul către Primărie în calitate de consilier local, iar la un moment dat s-a poticnit în Agenția Națională de Integritate, care l-a declarat incompatibil, pe motiv că în calitate de consilier se și angajase la Primărie, ca șofer al microbuzului școlii. Un moș pe care îl întrebăm cum ajungem acasă la primarul Bucălie începe să înjure că nu e primar, așa zice el, că e primar, dar Bucălie are, cel puțin, cheile Primăriei, ne-a dat și niște cafele bune. Ce s-a ales de povestea cu ANI nu l-am mai întrebat, mă lăsaseră nervii.

Motivele

În lipsa milioanelor de euro pentru investiții planificate, dom’ primar pescuiește mărunțiș din Fondul pentru Situații de Urgență. Ploile de la începutul lui mai s-au lăsat cu un torent de PET-uri aruncate în deal de rudari, care ajunse la civilizație, în Micești, au stârnit indignarea localnicilor.

În interviu, Bucălie mulțumește odată la două întrebări Apelor Române, care după toate aceste evenimente, nu singurele de acest tip din istoria Păuleascăi, s-au apucat să îndiguiască (sau să mute?) pârâul pentru ca să poată face un drum pe lângă el, cu niște “gabrioane”. De fapt e vorba de gabioane, niște grămezi de cataroaie închise în niște paralelipipede de plasă de sârmă, care stabilizează un curs de apă. Termenul e de origine militară și se referea inițial la fortificații.

OK, dar ce-au Apele Române cu drumul? Păi tocmai faptul că nu e. Cum ziceam, drumul dintre Păuleasca-Micești și Păuleasca-Mălureni e o albie. Clasificată oficial ca Râul Păulești. Ca să faci drumul, trebuie să muți întâi râul. Administrativ, problema e la Ape, în momentul de față. Când va ajunge la Drumuri naiba știe.

În mai, o ambulanță plecată să salveze o femeie a ajuns prea târziu și a rămas blocată acolo două zile. Medici, paramedici, ce-or fi fost, au petrecut noaptea la priveghi, la căpătâiul bătrânei. Mă rog, așa am auzit, nu știu dacă au stat la cap sau la picioare. La fel cum primarul Bucălie are toate motivele să nu le facă drum, rudarii din Păuleasca au toate motivele să rămână acolo unde sunt, mai ales dacă plouă sau ninge și la Tufanu n-ajunge nici pâinea, iar ei trebuie să facă turte sau mămăligă. Atunci când scapă, scapă ca din pușcă și parcurg o jumătate de lume, până la München sau Salzburg. Oripilează și înduioșează Europa, fac prostii, după care se întorc de unde-au ieșit, înnoroindu-se prin câțiva kilometri de gârlă. Când vin din Germania, pun de câte-o petrecere cu manele, că doar viața merită trăită. Dacă toate cele de mai sus au o concluzie, te uiți la ei și zici că asta ar fi, nu?

UPDATE: Reportajul de Anna Tillack, difuzat pe arte și Bayerischer Rundfunk (în germană).

O versiune în franceză puteți găsi pe arte.