Păuleasca: No Way Out

La dracu’ cu toate introducerile academic-jurnalistice: am fost într-un loc care ar putea candida cu succes la titlul de fundul fundului fundului fundului României. Un sat de romi rudari din Argeș, la care nu poți ajunge decât tăvălindu-te cu jeep-ul printr-o albie de pârâu, trei kilometri și jumătate. Și totuși, acolo sunt oameni.

Când mă întâlnesc prima oară cu Narcisa, mi se pare că are un accent ardelenesc. O întreb dacă a trăit prin Ardeal. Nu, zice, aici stau de când mă știu.

În mijocul cătunului Tufanu, rudarii fac un balamuc îngrozitor. Mi-a fost puțin frică de ei, fiindcă în 2017 au sărit la poliție, DIICOT și nu mai știu ce cu drujbe și alte lucruri fiindcă autoritățile veniseră să aresteze niște hoți de lemne. Se dovedește că nu sunt niște monștri, dimpotrivă, știu foarte bine ce vor: drum. Și educație, ca să nu rămână copiii lor “analfabetizați”.

Rudarii sunt o varietate specială de romi. Istoria lor e neclară, dar vorbesc românește de generații și se duc la biserica ortodoxă. La Păuleasca am auzit inclusiv o ceartă-telenovelă, plină de “fut”, “curvă” și alte cuvinte neaoșe. E vorba de o populație care a lucrat la minele de metale prețioase din Transilvania și a coborât spre Muntenia în secolul al XV-lea, când n-au mai avut metale de extras. Mai apoi, s-au făcut nomazi cu căruța și s-a apucat de linguri și mături, pe care le vindeau sau, mai degrabă, le schimbau pe ceva de mâncare, de unde denumirea de lingurari. Internațional, sunt cunoscuți ca băieși/boyash, de la baie, mină de aur.

Rudari mai sunt și prin Ungaria sau Croația. În Balcani, li se zice caravlahi, vlahi negri. Unii autori spun că s-ar putea să fie, de fapt, o populație romanică mai aparte. Adică români sau pe-aproape. Dar consensul tinde către romi.

Florin Oprescu de la Somebody Cares, un ONG care evanghelizează, educă și încearcă să integreze romii din zonă, povestește că rudarii din Păuleasca au fost aduși în zonă acum vreo 80 de ani, ca să facă mături, și nu au mai plecat.

Narcisa Crash course de cerșit

Ea e subiectul reportajului TV de la nemți. Are 21 de ani și doi copii, pe primul l-a făcut pe la 15. Soțul în pușcărie, pentru furat de lemne. Dârdâie în ploaia de februarie și poartă niște pantaloni gri, genul sfâșiat. Se rușinează de ei. Ba chiar se scuză. I-au furat hainele într-un fast food.

– M-am dus la veceu. M-am încălzit la aparatul ăla de uscat mâini, era frig. Când am ieșit, rucsacul nu mai era.
– Și ce-ai făcut când ai văzut că nu mai e?
– M-am dus pe cartoanele alea, m-am așezat pe ele și am plâns. Pe urmă am stat. Pe urmă m-am ridicat și am plecat.

La München, stă tot pe cartoane, atunci când cerșește. Așa am ajuns la Păuleasca, cu nemții, că voiau să știe cine naiba cerșește la ei în oraș. În lipsa drumului către cel mai apropiat sat, Micești, romii din Păuleasca au învățat calea către München. Au motive bune să nu muncească: numai ca să ieși pe jos din fundătura lor îți trebuie o oră, și asta dacă nu plouă, ninge și alte intemperii. La München, Narcisa face câteva sute de euro pe lună. Nu se supără atunci când primește prea puțin?

– Sunt la mila oamenilor. Nu mă supăr dacă nu-mi dau. Dacă-mi dau mai mult, îmi dau mai mult. Nu e ca la lucru, nu poți să spui: “Trebuie să-mi dea bani, că lucrez.” Dacă vrea Dumnezeu, cineva îmi dă 1 euro sau 50 de eurocenți, 10 eurocenți sau un bănuț din cei roșii, un sandviș sau un covrig. Dar trebuie să fii mulțumit cu ce-ți dă El. Nu trebuie să te mânii și să te gândești: “Vreau mai mult!” Ești la mila oamenilor, la mii de kilometri. Dacă vor să dea, dau, dacă nu vor să dea, nu dau.

Dincolo de asta, ideea, la cerșit, e să stai și să aștepți, cât e ziua de lungă, cu un pahar în mână. Majoritatea țărilor pedepsesc cerșitul agresiv, e clar de ce. În lipsa unui drum către Micești și Pitești, rudarii din Păuleasca l-au învățat pe cel către Germania. Admit, cu un grad de candoare, că asta e unica lor șansă de procopseală. Singura sursă de venit dinspre statul român sunt alocațiile copiilor, vreo 83 de lei pe cap de progenitură. Ca să muncească zi de zi, ar trebui să parcurgă albia de pârâu (Păulești, apropo), o oră dus, o oră întors. La care s-ar mai adăuga încă o jumătate de oră-o oră cu microbuzul, din Micești.

Florin de la Somebody Cares spune că oamenii merg în Germania și Austria de cinci, șase ani. Câți? Am auzit diferite răspunsuri, de la 20-30 de persoane, la “toți”, adică vreo câteva sute – nici demografia Păuleascăi nu e foarte clară. Cătunul Tufanu, epicentrul problemei, are vreo 550 de suflete.

În mijlocul drumului, al râului sau ce-o fi el, un domn mai articulat și mai matur explică:

– Să știți că tot ce vedeți pe-aicea cu Germania s-a făcut. Dacă nu era cerșitul, n-aveam nimic.

Am căutat indicii de crimă organizată, rețele piramidale și trafic de persoane, dar nu le-am găsit. În Germania, rudarii mai fac câte-o tâmpenie. Unu’, Ghiță, e închis la München pentru că, zice taică-său, s-a îmbătat cu alt băiat și a tâlhărit. Sună fioros, dar presupun că furtul violent e orice, numai crimă organizată nu. De zeci de ani, oamenii nu mai umblă cu sume mari în cash la ei, așa că tâlhăria rămâne apanajul drogaților în sevraj.

În Germania, ar mai exista, cică, o minoritate de rudari care au reușit să-și găsească de lucru “la betoane”, în construcții. E vorba însă de bărbați, fetele rămân la cerșit.

În februarie, când o filmăm prima dată, Narcisa ne prezintă maghernița în care locuiește.

Spune, previzibil, că n-ar merge la München dacă ar avea din ce trăi în Păuleasca. Că nu-și poate găsi un serviciu regulat nici în România, nici la München, fiindcă trebuie să se întoarcă la copii, doar soțul e-n închisoare. O tură de cerșit e patru-cinci-șase săptămâni.

Nemții sunt și ei un fel de oameni. În loc să-i ia la omor pe rudarii care le pocesc metropola, se înduioșează atunci când văd reportajul cu Narcisa și donează. Ne-am întors la Păuleasca cu niște cutii cu lucruri și altele.

Narcisa, Nicoleta și Pamela sunt surori, 3/13 din copiii familiei Tinca, a nu știu câta familie Tinca din Păuleasca/Tufanu. Pamela e cea mai mică și mai drăguță, are “18 ani fără 3 luni”. Copii: trei. Cezariene: două, una de-a lungul și una de-a latul. Cum le socotești: după cel mare, pe care l-a făcut pe la treișpe ani sau așa ceva, a mai născut două gemene. Gemenele sunt date-n adopție, le poate vedea odată pe lună. Pamela are trompele legate, la fel ca o soră a ei, s-au dus vremurile când rudarii făceau peste 10 copii. La spital, după cezariană, așa le zice, să-și lege trompele. Mă înfior puțin, dar las pe altă dată problema.

La ce bârfim prin curte, Pamela e mezina plutonului de 13. Părinții și-au pus cele mai mari speranțe în ea, dar Pamela s-a înhăitat cu un băiat cu aer deloc impunător și alură de latino lover, care se fâțâie și el pe-acolo.

– De’, zice Nicoleta, sora mai mare. Am fost multe fete, nu am putut să ne găsim soți buni toate.

Au venit copiii, la rând. Luna trecută, a fost prima oară la cerșit în Germania. Sau cel puțin așa zice. E speriată de bombe din cauză de Protecția Copilului, să nu cumva să i-l ia și pe ăla mic-mare. Băiatul Pamelei – băiatul-tată- e de treabă (versiunea mea la condescendența familiei…), crezusem că vrea să ne facă de bani. Într-un fel sau altul, Păuleasca ne-a împins sub nas niște femei cu niște copii cu niște probleme.

Pamela e cea mai drăguță.

La Km. 0 al Păuleascăi, în cătunul Tufanu, se tot bagă în poză. L-am mai văzut și data trecută. A avut varicelă. Profa nu-l primește la școală, unde se filmează, Raul se bosumflă foarte tare. Îi explic și eu că e conta… ăăă, îi molipsește pe ăilalți.

De două ori discriminat, adică. Îl mângâi pe cap, părul lui are consistența pâslei murdare, și îi spun că bubele s-au uscat, o să cadă și n-o să mai fie molipsitor.

E băiatul Nicoletei, pe care urmează s-o filmăm la căruță. Nu cere ciocolată, nu se îmbulzește. Se proptește pe picioare la un metru jumate de mine și zâmbește. Vrea să vadă mereu ce-am pozat, când am pozat.

Seara, când o luăm către căruțe, ne trezim cu el în mașină, Nicoleta a vrut să-l ia și, da, e folositor pentru filmare, că doar vrem să arătăm familia așa cum e ea.

Ajungem pe câmpul cu căruțele. Ele, căruțele rudarilor, sunt un fel de Hummere în clasa lor. Înalte de vreo trei metri, sub coviltir e ceva ce seamănă a paturi suprapuse sau prici, cel puțin odată și jumătate mai mari decât ceea ce te-ai obișnuit să vezi, când și când, pe drum.

Raul se fâțâie în jurul Hummerului personal, își face de lucru cu tot felul de ciurucuri care sunt aruncate de-a valma pe câmp. Vrem să filmăm cum face Nicoleta de mâncare, dar n-avem mâncare. Nici ei nu prea au, decât niște ouă. Trebuie să facem cumpărături. Raul se oferă să mă ducă la un magazin care e aproape. Mă-ntreb ce dracu-o însemna “aproape” pentru el, în timp ce tăiem câmpul de-a curmezișul și ajungem la o margine de cartier rezidențial. Raul face pași mari înainte, mândru, zice ceva de genul că peste câmp e mai scurt și nu-s câini.

Pare că am ajuns la ceva ce ar putea fi descris ca o bifurcație, dacă există bifurcații între câmp și drum. Îi zic s-o luăm totuși pe străzi. Mi-e frică să nu mă împotmolesc, sub iarba crescută de-a valma sunt diferite ridicături și bălți. Raul o ia spre străzi, turuind mai rapid ceva despre câini. Nu înțeleg ce spune, la fel ca la fiu-meu. Mi se face dor.

Cartier rezidențial, aici sunt bogătanii Piteștilor. Niște câini încep să ne latre de după garduri. Apar vreo doi și pe stradă. Nu-s chiar de groază. Dar Raul se ascunde după mine și înțepenește în mijlocul drumului, cu ochii cât becurile, își umflă obrajii și își ține respirația ca un scufundător.

– Hai, că nu pățim nimic…

Lăsăm câinii în urmă. O luăm la stânga, după un gard mai e un câine. Raul se repede la el victorios și îl întărâtă. Câinele face spume dincolo de gard.

– Bă, nu face asta. O să înceapă să latre toți și vin și mai mulți.

Îmi pare rău că i-am curmat clipa de triumf, dar câinii sunt ba în curți, ba pe stradă.

Raul turuie ininteligibil ceva despre câini și Tufanu și fugă, pare a-mi povesti de un băiat mai mare, aspirațional, din sat, care poate fugi mult mai repede decât el, fiindcă are picioare mai lungi. Deduc că e vorba de niște războaie cu sălbăticiunile alea din Păuleasca, care se încăierau prin jurul nostru când filmam. Îi explic că omul nu aleargă mai repede decât un câine, deci dacă te latră un câine, n-are rost să alergi. Și că majoritatea câinilor latră ca să-și apere teritoriul pe care îl consideră ei de cuviință, dacă treci de ei se potolesc.

Îmi trece prin cap ceva vag și vechi, despre câine și mirosul de țigan. Nu mai știu dacă era sau cum era, dar dacă era, era despre faptul că țiganii sunt răi și de aia sunt mușcați. Cumpărăm ce și cum de la magazinaș, Raul zice că trebuie să fii foarte atent cu ouăle. Se pot sparge imediat.

– Bine, atunci tu ai grijă de ouă și eu iau punga și bidonul cu apă.

O luăm înapoi. Câinii latră din nou, dar Raul e pe chill de data asta, face din nou pașii ăia mai mari decât el și turuie. Discutăm despre diferite animale și cât de repede aleargă ele. Raul știe de ghepard și altele – și bineînțeles despre cal, că doar îl are la căruță. Îi explic că sunt foarte puțini câini care, de fapt, mușcă, și că și mie mi-e frică, dar am învățat să mă descurc și nu m-a mai mușcat niciunul de când eram ca el.

Ajungem înapoi, la căruță. Trebuie luate niște chestii din portbagaj. Îi dau o blendă să ducă la operator.

– Raul, gata, de-acuma m-ai ajutat… Ești asistent. Vezi că-ți mai dau niște treburi.

Ne mai fâțâim și mai filmăm, Raul pricepe că trebuie să stai în spatele camerei și să taci. Filmarea a rămas fără un personaj. Când Nicoleta termină de făcut mămăliga, îl împing în cadru, la masă, adică la butoiul pe care sunt înșirate delicatesele.

La sfârșit, îi zic să mai mănânce, că n-a apucat, se tot fâțâia prin spate, printre noi. Se freacă pe burtă și zice că îl doare, a mâncat oricum prea mult.

Caut prin portofel și îi dau 15 lei.

– Uite, ăștia-s banii tăi, că ne-ai ajutat. Ești asistent.

Raul lățește gura într-un zâmbet cât căruța și zice:

– Bogdaproste!
– Auzi, mă, Raul, nu trebuie să zici asta. Nu Dumnezeu ți-a dat, eu ți-am dat, că ne-ai ajutat. Sunt bani munciți, nu-s de milă.

Acum, aș vrea ca lecția asta să-i folosească mai mult decât sfaturile despre câini. Nu știu.

Așa o comuniune cu alte ființe n-am mai trăit. E un sentiment gregar de colaborare cu cai, porci, câini și alte chestii, până începi să suspectezi că chestia prin care patinezi înfundat până la glezne e probabil rahat, și nu noroi. Prima dată când am fost la Păuleasca, în februarie, mi s-a părut că e ultimul loc din lume în care caii sunt apreciați la adevărata lor valoare, fiindcă în lipsa jeep-urilor, localnicii se bizuie pe ei ca să se zdruncine cu căruța prin râul ăla, spre civilizație. Mie caii ăia mi s-au părut falnici, indispensabili și bine îngrijiți. La căruțele alea cât Bricul Mircea sunt înhămați armăsari, din câte-am priceput.

În toate reportajele astea, nu prea poți să nu vorbești cu primarul: De ce nu le-ai făcut, dom’le, drum?! Dar scotocind după el, pe Net, afli că e nu unul, ci trei. La fața locului, rudarii din Păuleasca zic că e unu’, Cristescu, care n-a făcut nimic pentru ei.

Până la urmă afli misterul, numit de presa locală Blestemul celor trei primari. Primul, Ion Tache, a răposat după șapte luni de mandat, reiese că prin 2016. Al doilea, Alexandru Cristescu, s-a ales cu o condamnare cu suspendare, într-un dosar de braconaj. Al treilea, Florian Bucălie, e în fața noastră, după ce l-am înnebunit cu telefoanele și amânările și l-am pescuit fix din tinda casei, ca să mergem împreună la Primărie.

Dom’ primar Bucălie zice, în esență, că nu sunt bani de drum. Altfel, rudarii sunt okayish, nu fac rele, se iau la harță cel mult între ei, pentru curți și garduri pe care oricum și le-au delimitat singuri, ilegal. El e singurul care a fost să-i viziteze, de prin 2017, de când a venit la putere. Nu vorbă, că ăilalți doi n-au prea apucat. Primul, Jianu, nu mai are cum. Dar ce se-ntâmplă cu Cristescu, numărul doi? Bucălie zice că nu vrea să se pronunțe împotriva justiției, da’ cineva a cumpărat niște carne de la Cristescu (de animal sălbatic, reiese) și uite-așa s-a ajuns la un an și jumătate cu suspendare. Dar Cristescu n-a fost condamnat pentru lucruri legate de primărie și administrație. Nu! Motiv pentru care el, Bucălie, l-a făcut pe Cristescu consilierul lui personal.

Cu sau fără salariul (ipotetic) al lui Cristescu, bugetul Primăriei Mălureni e de vreo 5 miliarde de lei vechi pe an. În lei vechi socotesc rudarii când spun că un kil de cartofi e patruj’ dă mii și lor le trebuie vreo cinci să hrănească o familie de 10-15 persoane. Așa socotește și dom’ primar, sună impresionant, dar ideea e că Primăria Mălureni poate cheltui cam 106 mii de euro pe an, cât o casă în Pipera. După estimarea lui Bucălie, drumul ar costa două milioane de euro. Ca să-i obții din fonduri europene, ar trebui să contribui cu 10% bani locali, care nu există. 200 de mii de euro e cam 9 miliarde, în moneda locală, adică de două ori taxele pe care Primăria le poate strânge.

Argumentația lui dom’ primar referitoare la faptul că nu se poate face nimic e destul de solidă. Nu mă așteptam la cineva atât de bine înfipt în cifre după primele conversații telefonice, Bucălie e înlocuitorul înlocuitorului. Și-a început marșul către Primărie în calitate de consilier local, iar la un moment dat s-a poticnit în Agenția Națională de Integritate, care l-a declarat incompatibil, pe motiv că în calitate de consilier se și angajase la Primărie, ca șofer al microbuzului școlii. Un moș pe care îl întrebăm cum ajungem acasă la primarul Bucălie începe să înjure că nu e primar, așa zice el, că e primar, dar Bucălie are, cel puțin, cheile Primăriei, ne-a dat și niște cafele bune. Ce s-a ales de povestea cu ANI nu l-am mai întrebat, mă lăsaseră nervii.

Motivele Ale primarului, ale rudarilor, ale tuturor

În lipsa milioanelor de euro pentru investiții planificate, dom’ primar pescuiește mărunțiș din Fondul pentru Situații de Urgență. Ploile de la începutul lui mai s-au lăsat cu un torent de PET-uri aruncate în deal de rudari, care ajunse la civilizație, în Micești, au stârnit indignarea localnicilor.

În interviu, Bucălie mulțumește odată la două întrebări Apelor Române, care după toate aceste evenimente, nu singurele de acest tip din istoria Păuleascăi, s-au apucat să îndiguiască (sau să mute?) pârâul pentru ca să poată face un drum pe lângă el, cu niște “gabrioane”. De fapt e vorba de gabioane, niște grămezi de cataroaie închise în niște paralelipipede de plasă de sârmă, care stabilizează un curs de apă. Termenul e de origine militară și se referea inițial la fortificații.

OK, dar ce-au Apele Române cu drumul? Păi tocmai faptul că nu e. Cum ziceam, drumul dintre Păuleasca-Micești și Păuleasca-Mălureni e o albie. Clasificată oficial ca Râul Păulești. Ca să faci drumul, trebuie să muți întâi râul. Administrativ, problema e la Ape, în momentul de față. Când va ajunge la Drumuri naiba știe.

În mai, o ambulanță plecată să salveze o femeie a ajuns prea târziu și a rămas blocată acolo două zile. Medici, paramedici, ce-or fi fost, au petrecut noaptea la priveghi, la căpătâiul bătrânei. Mă rog, așa am auzit, nu știu dacă au stat la cap sau la picioare. La fel cum primarul Bucălie are toate motivele să nu le facă drum, rudarii din Păuleasca au toate motivele să rămână acolo unde sunt, mai ales dacă plouă sau ninge și la Tufanu n-ajunge nici pâinea, iar ei trebuie să facă turte sau mămăligă. Atunci când scapă, scapă ca din pușcă și parcurg o jumătate de lume, până la München sau Salzburg. Oripilează și înduioșează Europa, fac prostii, după care se întorc de unde-au ieșit, înnoroindu-se prin câțiva kilometri de gârlă. Când vin din Germania, pun de câte-o petrecere cu manele, că doar viața merită trăită. Dacă toate cele de mai sus au o concluzie, te uiți la ei și zici că asta ar fi, nu?

18 thoughts on “Păuleasca: No Way Out”

  1. Zece de trei ori ptr reportaj !!
    Dar cum de nu își cer alocația de copii din Germania, daca tot își iau bărbații acolo job in construcții. Că legea nemților le permite asta.

    1. Nu știu cât de multe sunt joburile în construcții. O povestioară bonus: când ne fâțâiam cu jeep-ul pe acolo, au început să apară diverși oameni cu diferite hârtii primite prin Germania, gen amenzi sau sentințe judecătorești. Făcuseră diferite tâmpenii, mai mici sau mai mari, pe-acolo și voiau să știe dacă pot să se-ntoarcă. La un moment dat, mă abordează un cetățean care îmi povestește că a fost luat de poliție, certat și i s-a dat drumul.

      – Da’ ce-ai făcut?
      – Am făcut și eu pipi la un copac.
      – Și ai stat acolo mai mult de-o zi, ți-au dat vreo hârtie când ai plecat?
      – Nu. M-au certat, n-am înțeles ce spuneau, dar era pentru ce făcusem la copac.
      – Du-te liniștit înapoi și nu mai face pipi la copaci, se supără că le murdărești orașul!

      Omul pleacă fericit, eu reflectez la diferența de civilizație. La un moment dat, simțim și noi aceeași nevoie fiziologică. Anna, nemțoaica, părea cea mai apăsată de situație. La un moment dat, îi spun:

      – Go and admire the landscape, using one of their toilets is out of question.

      O rudăreasă care era prin zonă întărește mesajul prin gesturi și zâmbete amabile.

      O luăm cu toții fiecare-n natura lui și ne întoarcem mai veseli. După care Anna reflectează:

      – Can you imagine, that guy who was taken by the police, in Munich, he did what he does here. It’s not like he was rude on purpose.

      Acuma, gândindu-ne la diferența asta de mentalitate, chestia cu alocațiile e foarte departe de ce le-ar trece prin cap, chiar în ipoteza că ar avea joburi regulate. Maturii au și probleme cu scrisul și cititul, nu știu cât de mari, știu doar că ăia mici au prins câte ceva pe la școală, care e singura instituție care funcționează acolo cât de cât, cu excepția telefoniei mobile și a DTH-ului.

  2. Le ai cu cuvintele, bravo. O placere sa te citesc.

    Auzi, daca mai ajungi pe la aia felicita-i :)))) tiganii de linga Grand Canyon, aia de le zice “American Indians” adica in traducere nici de-ai lui Gandhi nici de-ai lui Georgica Uashington, in fine, indienii astia “Havasupai” ca asa ii cheama oficial, deci tiganii astia au si ei Pauleasca lor. Cu case si …ah…cam atit. Nici macar ciini, ce sa mai zici de pisici gaini cai etc…Deci felicita tiganii nostrii ca uite tiganii americani desii autostrada ii inconjoara si chiar tair in doua la un moment dat…tot in evul mediu au ramas. Macar tiganii nostrii au o scuza, le trebuie o ora sa iasa de unde sint. Nu am vazut oameni mai lenesi si asezare de om mai deprimanta ca rezervatia asta de indieni…Ai nostrii si trecuti prin comunism si tot mai misca putin…bravo lor felicita-i ca au motive sa se simta mindrii, indienii din America sint mai saraci, si mai lenesi ca ei!

  3. Peste deal și prin pădure, probabil nu sunt mai mult de 2 km până pe valea cealaltă, ca să ajungă în Zărnești la DC-223 și DJ-703 I. Probabil e și vreun drum forestier pe-acolo, iar câteva zeci de mașini de piatră spartă nu costă milioane de euro.

    1. Peste deal, de la Mălureni, circulă profesorii care se duc să predea la școala primară în Tufanu-Păuleasca și elevii de gimnaziu care se duc la școala gimnazială din Mălureni. Drum forestier nu e. Am auzit că ar fi 8 kilometri, dar mi se pare mult.

      1. Poate or fi 5-6 kilometri până la școala unde trebuie să ajungă ei, dar eu mă refeream la un drum cât de cât acceptabil spre Pitești, ca alternativă la cel prin albia pârâului. De asta Zărnești ar fi ținta cea mai ușor de atins. Pe imaginile din satelit se văd și drumurile forestiere.

        1. Da, mă rog, nu știu nici eu de ce se concentrează pe ruta Micești-Tufanu (cătunul din Păuleasca-Mălureni despre care e vorba în text). Pe ruta asta, distanța fără drum e de 3,5 kilometri, dacă ce-am auzit la fața locului e corect. Dar totul e relativ acolo, de la populația satelor, la compoziția etnică.

  4. foarte bun articolul, putea sa fie mult mai lung, insa! le astept pe urmatoarele, poate te specializezi pe zone remote din romania (am cateva ponturi 🙂 ) !

  5. Multam. Un text ca cel de mai sus face mai mult bine decat toate trilurile pseudo-socilogice ale romasintiologilor de oengeu conlocuitor. Ma rog, e si exceptia Valeriu Nicolae.

    1. Mulțumesc și eu de aprecieri. În privința activiștilor și a teoreticienilor romi, e normal să existe plusuri și minusuri la halul în care am ținut întreaga etnie. Cred că pur și simplu a avea studii universitare și o meserie în domeniu e o victorie mult mai mare pentru un rom decât pentru noi, majoritarii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *