Orice schooling e homeschooling

N-am apucat să spun până acum ce cred despre homeschooling, dar cum am trăit în ultimii ani niște chestii destul de intense pe propria piele, cred că experiența mea – limitată și subiectivă, dar reală – e utilă în genul ăsta de discuție publică. 

În primul rând, aflați despre mine că sunt certat cu ideea de școală instituțională, care mi-a procurat ceva special doar în gimnaziu. Faptul că din tinerețe și nerecunoștință am pierdut urma doamnei Melania Popescu – diriga de spaniolă și un fel de mamă sexy adoptivă pentru noi toți, care a ajuns să ne trimită la olimpiade și să ne facă să vrem să știm la o școală simplă de cartier – e una dintre cele mai mari măgării pe care le-am făcut în viață. Aș putea pomeni și de ceilalți profesori, majoritatea tineri, atrăgători și puși să scoată ceva din copii, dar nu mă întind – ci voiam doar să vă spun că din engleza învățată de la doamna Perussi-Vișan am trăit toată viața, cu ce-am învățat singur pe lângă. Cei patru ani, din gimnaziu. La Liceul Lazăr, unde am fost după, proful de engleză, legendarul domn Gălăș(e?)anu-Galoșu’, m-a învățat pe mine personal doar lucruri despre munte, fiindcă engleza mea de cartier, cea de la doamna Vișan, era mult prea bună față de nivelul clasei. Și așa mai departe.

Pentru mine, următorul pas formativ a fost meditatorul de fizică din liceu, că de’, trebuia să dăm și să luăm la Politehnică și am făcut asta cu ceva gen 9,87 la fizică. Dar Victor Bârsan, care e și azi tânăr și bine mersi și îi transmit plecăciuni pe această cale, mi-a pus în brațe nu numai regula burghiului, ci și Platon și povești despre Noica, pe la care se ducea.

Ca să nu par prea fosilă n-o să mă întind cu amintiri din facultățile prin care am bântuit și am cules aproape împotriva profilului lor un bagaj cultural; am zis doar să știți cu cine vorbiți. Fast forward vreo 40 de ani mai târziu și iată-ne după 2010, prin ciclul primar și gimnazial, la o școală din centru. Acolo, copiii află lucruri de felul:

1. Formarea poporului român: Dacii erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Romanii, cei mai viteji și mai drepți dintre, presupun, romani. Ei s-au certat puțin, dar s-au împăcat imediat și uite așa a apărut poporul român. Copilul papagalicea toate lucrurile astea cu un oarecare dezinteres. Când i-am explicat că romanii trăiau din cuceriri și resursele popoarelor cucerite și au avut toate motivele să intre în Dacia, fiindcă dacii erau sălbatici și făceau incursiuni de jaf la sud de Dunăre, s-a luminat și a priceput.
2. Delia, Alex Velea și alții ca ei sunt Illuminati. Baphomet, care nu mai știu exact ce amestec avea în toată povestea, are față de țap și asta e îngrozitor. Stai și explică-i despre Templieri și diferența dintre aiurelile colportate de Dan Brown și certitudinile istorice. Sau de faptul că Diavolul e ori șarpe, ori țap în reprezentări. Fetița nu mai văzuse reprezentări ale Diavolului, de’, dar toată povestea s-a rezolvat, mai ales după ce l-a cunoscut pe Velea și și-a tras o poză cu el.
3. Distanța dintre Paris și New York e de 10,5 centimetri. Aici probabil e vina copilului, care n-a aflat că ceea ce măsori cu rigla trebuie înmulțit cu scara hărții. Dar, oricum, am râs poate prea mult când am văzut testul cu notă proastă.
4. Lemnul e o bogăție a subsolului. Iar am râs ca netoții de copil, dar s-a dovedit că așa era-n manualul de Științele Naturii. Nu vă mai spun câte gogomănii găsești prin manuale, care de altfel arată mai prost decât cele de pe vremea lui Ceaușescu. Le punem în brațe mizeriile alea copiilor, după care îi certăm că stau numai pe mobil și tabletă. Oare de ce stau?
5. Latura informală a educației formale: Țiganii sunt răi, homosexualii sunt răi, trebuie să ai iPhone, înjurături, educație sexuală subterană – mă întreb cu groază ce naiba vorbesc între ei, ca orice părinte -, cafea de la automat, croasante de la butic. A, nu, școala instituțională n-are nicio vină. Dar absolut niciuna.

Trebuie să adaug că fetița cu pricina n-are deloc drag și spor de matematică, iar eu sunt în familie, prin forța unor împrejurări, “ăla care știu matematică”. Când am văzut că e groasă, înainte de teză, am făcut o săptămână, la rând, toate lecțiile din manual, cu exercițiile elementare. Am zis că o scot de-un 5 la teză. A luat 6. Pe parcurs, am vrut să văd ce naiba fac ei în clasă, că era tufă de Veneția. Spre surpriza mea, a scos un caiet studențesc – așa e învățământul românesc, copiii de gimnaziu nu pot lucra decât pe caiete studențești, la fel cum noi în liceu făceam analiză matematică după o culegere rusească pentru facultate, celebrul în epocă Demidovitch -, unde toate lecțiile și exercițiile erau tratate extins și scrise cu două culori. Cumva trecuse prin toată materia aia – și scrisese, or știți cât de important e să scrii la matematică – exact ca gâsca prin apă. Cum naiba poți face atât de mult făcând, de fapt, nimic, nu înțeleg.

Ceea ce mă aduce exact la ceea ce vreau să spun despre homeschooling. La ședința cu părinții, Ana-Maria a aflat de la profa de mate, cea cu caietele studențești în două culori și rezultate zero, că părinții trebuie să facă cel puțin două ore de matematică, zilnic, acasă, cu copiii. Dacă am adăuga și două de română, două de engleză și, hai, doar câte una pentru celelalte materii, mai mărunte, nu numai ziua copilului, ci și cea a părinților ar avea undeva către 36 de ore. Oricum, dac-aș face două ore de matematică pe zi cu un copil mi-aș aminti tot ce-am uitat din preistoria mea exact-politehnistă și aș scoate olimpic din el. Am făcut în cinci ore toată materia dintr-un semestru cu un copil dezinteresat și am scos 6. Și pe legea mea dacă-s mare pedagog sau “îmi place matematica”. Cred că-s doar normal și pot fi atent la ce e-n capul copilului, lucru de care mă acuz că îl fac prea rar.

Ceva rezonabil există însă în chestia cu două ore de matematică pe zi. Un prof instituțional care recunoaște că învățământul instituțional nu e suficient. De la un punct încolo, la copii apar niște chestii care aduc a vocații. Eu sunt prudent și spun că în principiu râvna și rezultatele depind în primul rând de un profesor cu care au cuplat la ore sau nu. Cu vocațiile mai vedem după. Cert e că în punctul ăsta începe să se deseneze ceea ce eu știu și pe propria piele, bătrâna relație magistru-discipol. Tot ce știu despre performanțele pe care le-am avut vreodată și tot ce-am văzut la copilul meu se bazează pe modelul ăsta antic și personal de pedagogie. Magistrul poate fi în interiorul școlii instituționale, dar nu e instituțional. Era, poate, în anumite epoci gen Antichitate sau Evul Mediu, dar a încetat să fie așa. Copilul meu învață lucruri de la oameni de la British Council sau Lea Raszovsky, cu care face nu meditații, ci un fel de workshop-uri de arte vizuale, la care am tras și eu cu urechea și m-au captivat, fiindcă nu-i domeniul meu forte. Fiindcă a ajuns la Evul Mediu i-am pus Terry Jones’s Medieval Lives și a interesat-o mult mai tare decât la școală. Istoria arată foarte bine în hărțile acelea dinamice de pe YouTube (exemplu), din care copiii pricep mai multe și mai repede decât din 10 ore de clasă, bineînțeles dacă dai pauză și le explici din când în când.

Din punctul meu de vedere, școala instituțională românească nu furnizează toate astea. A existat un moment când mie mi-a oferit ceva, dar asta era foarte demult. Nu știu ce s-a întâmplat pe parcurs, dar nu îmi amintesc să fi auzit idioțenii cu Illuminati vreodată la ore. Cele de învățământ politic erau mai articulate și mai coerente, prin comparație. Din cauza lor m-am trezit știind ceva despre marxism, așa, rezidual. Deși dac-aș mai avea 14 ani și ar fi la “opționale” nu le-aș alege. Și-atunci, de ce ne ținem copilul la școală și nu facem homeschooling cu el? În primul rând – nu mai știu cine spunea asta pe Facebook – școala e un mod de a-ți da în grija altuia progenitura câteva ore pe zi. Dacă aș avea un buget nelimitat, aș pleca la vânătoare de magiștri, mai mulți decât am găsit până acum pentru copil, și aș afla cum poate fi retras dintre croasante, înjurături și Illuminati. Dar la asta ar trebui să se adauge un fel de disponibilitate de părinte nelimitată sau de profesionalizare parentală. Iar eu n-am nici una, nici alta.

Și pe lângă asta homeschooling-ul mai face ceva din copii. Sunt prieten nu numai cu Dragoș Bucur și Dana Nălbaru, care au stârnit toată polemica asta, anunțând că vor să-și țină fetița acasă, ci și cu alți oameni care își țin, deja, de mai mult timp copiii acasă. Și totuși noi am ales să ne-o trimitem pe-a noastră la școală, și nu numai din cauza limitelor pe care le-am explicat mai sus. Acolo am desenat o utopie visătoare, cu magiștri și discipoli, dar copiii care funcționează în sistemul ăsta intră într-un soi de bulă aurită, printre mici semeni ai lor. Nu cumva îi scoatem din lumea reală și îi privăm de abilități sociale în felul ăsta? Păi cu siguranță că da. Dar când spunem “social” ne gândim la lumea în care trăim, acea Românie cu coeficient mediu de inteligență de 86, în care 40% din populație – școlită instituțional, cu siguranță – crede că Soarele se-nvârte în jurul Pământului. Integrarea socială realizată de școala românească include înjurături, idei rasiste, obscurantism (vezi Illuminati), discursuri de mulțumire PSD-ului la deschiderea anului și altele asemenea.

Teoretic, ai putea să-ți imaginezi pentru copilul tău o traiectorie mai înaltă, în care la un moment dat prinde viteză într-un domeniu sau altul, se conectează cu o instituție de învățământ prestigioasă de afară și dispare într-o altă realitate (geografică), mai apropiată de visul cu magiștri, discipoli și homeschooling. Ceea ce mă duce la o dilemă pe care n-am rezolvat-o încă: cât de tare trebuie să încurajezi un copil să evadeze din povestea asta în care trăim? Merită să rămâi aici și să înveți apucăturile societății noastre “în cadrul” învățământului instituțional? Sau, dacă încurajezi copilul să trăiască în lumea asta îi alterezi esența și vocațiile? La dilema asta n-am o soluție. Și cum povestea de mai sus m-a ajutat mai degrabă să-mi dau seama ce nu știu decât ce știu, vă invit să-mi spuneți voi ce credeți.