Campania de promovare mimează orgasmul fizic. Filmul îl mimează pe cel estetic, o să vedeți de ce
Sunt fan von Trier, dar până la Dogville inclusiv. De la Antichrist am ieșit după vreo 20 de minute, Melancholia l-am văzut cu admirație pentru calofilia imaginii – nebanală pentru un regizor care a început cu Dogma 95, care e opusul -, dar nu prea convins de personajele care mi s-au părut previzibile sau schematice. Vă povestesc toate astea ca să înțelegeți că pentru Nymph()maniac aveam așteptări în același timp ridicate, date de campania de marketing, și scăzute, date de ce-am găsit în ultimele filme ale regizorului. Credeam că va fi ceva șocant, dar mi-era teamă că nu voi cupla cu toată povestea, n-o să am vreo revelație sau, vorba lui Aristotel, catharsis.
Astea au fost așteptările. Dar, după ce-am văzut, am ieșit și de la Volume 1, și de la Volume 2 cu o senzație asemănătoare: fără să cuplez cu filmul propriu-zis, dar puțin mirat de așteptările scandaloase și scandalizate. E Nymph()maniac (încă) un flop al danezului? Părerea mea e că e altceva, și nu neapărat film.
Prima dată am bănuit chestia asta atunci când am citit reportajul din sala de cinema al Anei-Maria, poate-l știți, fiindcă a circulat zilele trecute. Am parcurs și cronicile importante de la 1 și 2 de pe Rotten Tomatoes, n-am aflat mare lucru, singurul text care mi-a plăcut și m-a orientat, dar mai mult la nivel de așteptare, a fost Sexul lui Dumnezeu, al lui Cristian Tudor Popescu. Dar și CTP s-a dezis de Nymph()maniac în articolul despre Volume 2. Nu știu, mie mi se pare că există filme care nu au nevoie de cronică, iar cel mai bun lucru pe care ai fi putut să-l faci în cazul dat ar fi fost ceva legat de dezbaterea publică, receptare, rezultatul provocării.
Nu vreau să vă livrez spoilere, deși filmul nu va mai sta mult în cinematografe, cred, dar singura morală convingătoare a lui e una feministă – dacă un bărbat s-ar comporta ca Joe, n-ar fi atât de blamat de societate. Chestia asta a obsevat-o, curios, Dragoș Stanca, un tip pe care-l știți mai curând din zona de business online, care zice la cald, după vizionare: “cea mai bună farsă din istoria cinematografiei”, cu referire la campania scandaloasă și defilarea feministă, plină de sex explicit dar deloc excitant, de pe ecran.
La prima vedere și în primul rând, avem un stunt de marketing de mâna-ntâia. Dar e marketingul numai marketing? Nu, fiindcă toată montura de trailere și PR face parte, de fapt, din film. La noi, s-a discutat mai mult despre interzicerea temporară a Volume 2 decât despre filmul propriu-zis, am fost pe la TV inclusiv eu ca să-mi dau cu părerea despre asta. După incidentul Hitler de la Cannes 2011, e legitim să te aștepți la ceva asemănător din partea lui von Trier. Ce face von Trier e un fel de ironie socratică pe dos: te pretinzi nu ignorant, ci atoateștiutor, ca să scoți la iveală insuficiența preopinentului. Preopinent care e societatea, adică noi.
Pentru mine, singura lectură posibilă și convingătoare a lui Nymph()maniac e dată mai mult de context. Nu avem de a face cu un film propriu-zis: tripticurile legate de Bach, imaginile de arhivă cu rațe, gogorițele autoreferențiale și trimiterile aiuristice la Tarkovski, amestecate cu litanii de Wikipedia despre catolicism, Paradoxul lui Zenon și naiba mai știe ce sunt un bric-à-brac fals-intelectualist, livrat de regizor ca o capcană pentru seligmanii de serviciu. Intențiile propriu-zis estetice nu există, bineînțeles dacă nu luăm în considerare obstinația și precizia cu care von Trier calcă alături de ceea ce-ar fi frumos, narativ, cu sens, uman.
Dar, făcând un film care nu e un film, danezul a reușit un film care e mai mult decât un film. Dezbaterea din jurul lui e mult mai masivă și de impact social decât receptarea propriu-zisă, în săli, a unui lung-metraj arty. Eu, unul, am văzut ceva între o instalație și un happening, un soi de teatru interactiv cu implicarea sălii, a media și chiar a instituțiilor (CNC, Comisia de Cultură chiar). Un obiect conceptual, unde contextul e mai important decât obiectul propriu-zis. Nymph()maniac nu e un film la care să te uiți, ci la care să te gândești. Nu are miză propriu-zis estetică, fiindcă nu provoacă acel catharsis de care vorbeam. Însă generează un exercițiu rațional din care te poți cu greu opri. Poate nu greșesc dacă văd aici intenția, realizată, a regizorului.
Posterul ambiguu al lui von Trier din campania Nymph()maniac. “Cenzurat”, sugerează cea mai simplă lectură. “Jurământul tăcerii”, dacă te gândești la ce și-a asumat regizorul după declarația cu Hitler. “Eu tac, vorbiți voi”, de fapt