Sărbătorile au trecut, cadourile de la companii au venit și s-au mâncat, s-au băut sau s-au dat mai departe. Cred că e momentul să-mi fac un examen de conștiință.
Primul plocon pe care-mi amintesc să-l fi primit, pe vremea când lucram în redacții propriu-zise, a fost o mașină de călcat. Probabil, și cel mai valoros – și funcționează și în ziua de azi. Era pe vremea când eram la o revistă de femei și redacția se umplea de: băuturi răcoritoare, detergenți, loțiune de curățat faianța, bomboane, vin și, bineînțeles, nelipsitele cărți și CD-uri. De unde veneau toate? De la fabricanții de loțiuni, răcoritoare, detergenți și altele. Veneau la pachet cu comunicatele de presă, pentru ca redacția să scrie. Redacția privea cu scârbă pachetele, le dădea în genere mai departe, scria.
Cum adică, le făcea cadou mai departe, dar scria? Explicația e mai complicată: lansările de produs se făceau nu numai cu comunicate de presă și cartoane de răcoritoare, ci și cu campanii de publicitate. Dacă aveai campanie, scriai și în revistă – voiai, nu voiai. Erau niște pagini scârboase, editoriale, fără “P” de la publicitate pe ele, în care se dădeau comunicatele de presă. Paginile alea arătau ca dracu’, în primul rând fiindcă poza venea de la producător, și dacă pui mai multe poze de astea în aceeași pagină arată prost – fiecare e fotografiată altfel și nu poți face un layout cumsecade. În al doilea rând, unii dintre fabricanți insistau să dea bun de tipar pe toate “știrile” respective, de fapt comunicate de presă care de multe ori trebuiau preluate ca atare, la virgulă, pline de formulările bombastice inventate de copywriteri netoți și îngroșate de marketingul și mai netot al acelorași produse. Scrisul jurnalistic e pe dos, fără superlative și epitete, ar trebui să fie diferit de la o publicație la alta, dar cui îi păsa? Poate doar mie și vreo câtorva oameni mai scârbiți din redacții. Știu că izolasem “șpăgile” respective – așa le spuneam, deși ne mângâiam cu gândul că detergenții și celelalte lucruri care veneau la noi nu erau factorul declanșator al întregii povești – prin pagina 50 și ceva și ne mândream cu asta, o altă revistă de femei avea patru pagini de “șpăgi” chiar la început, și începutul, se știe, contează al naibii.
În apărarea mea aș mai putea spune că aruncam la gunoi CD-urile cu muzică dance și păstram cutiile, în care puneam CD-uri pe care le inscripționam în redacție, cu arhiva, după care publicam știrile despre CD-urile dance. Într-o zi, am simțit că cineva mă pipăie pe glezne. Am sărit și m-am uitat sub birou: era redactorul-șef al unei reviste de muzică, aflate în aceeași hală cu noi, care culegea din coș CD-urile.
Dar, în fine, nu de propria verticalitate vreau să vă conving, ci dimpotrivă. Așa că o să vă spun cum a fost cu mașina de călcat. Sigur, mașina de călcat avea și ea campanie de publicitate. Doamna cu relațiile publice, fostă jurnalistă, m-a invitat la masă, am vorbit despre presă și cunoștințe comune. A fost foarte agreabil, dar la sfârșit mi-a oferit o pungă mare, dichisită, cu obiectul respectiv. Am refuzat de vreo trei ori – i-am explicat că “știrea” se dă oricum, fiindcă au campanie de publicitate, și n-am ce face cu mașina de călcat. Doamna mi-a explicat că nici ea nu are ce face cu mașina, e o listă, sunt pe listă. Am luat-o, până la urmă, schimbând jena refuzului pe jena acceptului. A doua zi, în felul cel mai mișel cu putință, i-am dat comunicatul de presă unei fete din redacție și am pus-o să facă știrea. Cu fata respectivă m-am împrietenit ulterior, e femeie serioasă, cu doi copii, redactor-șef în ziua de azi. După câțiva ani, la o sticlă de vin, i-am zis că pentru știrea pe care o scrisese primisem o mașină de călcat. Mi-a zis că mă urăște, dar râdea.
Mașina a locuit câțiva ani într-o garsonieră din Militari, unde în ziua de azi își face veacul Eftimie de la Times New Roman. Într-o zi am găsit-o, am luat-o acasă la mine și am pus-o la treabă, pe care și-o face foarte bine și în ziua de azi, deși s-a rablagit.
Dar, cum se spune, cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Mai eram la revista aia de femei când o băutură răcoritoare ne-a invitat într-o excursie de trei zile în Mallorca. M-am dus, cu voie și încurajare de la șefii mei, deși ni s-a spus că ne așteaptă o surpriză și mi-era puțin groază de surpriza aia. În Mallorca, surpriza s-a dovedit a fi o lansare de băutură răcoritoare, într-o sală de ședințe de hotel de trei stele. Cea mai mare surpriză e când nu e nicio surpriză, ceva nu-mi mirosea deloc a bine. Seara, am îmbătat PR-ul și l-am întrebat de ce naiba ne-a cărat până-n Mallorca pentru suc: dacă ne trimitea comunicatul la redacție oricum îl dădeam, cu sau fără sticle cadou, că aveau campanie de publicitate. PR-ul mi-a zis că nu trebuie să facem nimic pentru excursia aia, aveau un rest de vreo 10-15 mii de dolari de cheltuit și s-au gândit să se împrietenească nu cu redactorii-șefi, ci cu redactorii-șefi adjuncți, iar eu eram așa ceva.
După vreo patru ani, mi-am luat tălpășița de la respectiva revistă de femei. Am ajuns la un cotidian, dar nu singur. După mine se luaseră curierii cu diferite pungi, pachete și pachețele de la tot felul de lansări. Dacă ați lucrat în presă, știți: odată ce-ai intrat pe lista unei agenții de PR, e greu să scapi. M-am apucat să sun la diverșii trimițători de cadouri și le-am explicat că sunt la un ziar, unde nu există pagină de “șpăgi” (știri de produse, le-am zis frumos) și deci nu am unde le da comunicatele de presă. Nu conta, ei trebuie să le trimită, împreună cu pachețelele, pachețoaiele și pachețicile. Colegii din redacția cea nouă mă priveau câș: “Comanescu, ești un ziarist corupt!” Degeaba le-am explicat că nu dădeam comunicatele nicăieri, făceam pagina de media, unde scriam despre PRO TV, “Adevărul” și Vîntu. Vara, când primeam cartoane cu băuturi răcoritoare, le împărțeam la prietenii din redacție, nediscriminat. Prietenii dădeau pe gât, cu poftă, câte o dușcă din apa dulce și călâie și mă priveau scrutător, resentimentar, cam cum privisem eu doamna cu mașina de călcat. Mi-am mai reparat imaginea, în redacție, de un Paști, când am primit vreo 30 de cozonaci de la 30 de, cum să le zic, parteneri. Cum spunea deja menționatul Eftimie, cozonacii nu se mănâncă, cozonacii se primesc și se fac cadou mai departe. Asta am făcut și eu, i-am împărțit inclusiv la corectori, care nu văzuseră în viața lor așa ceva și, sunt sigur, au devenit o specie extinctă tocmai fiindcă nu le-a mai dat nimeni cozonac.
A mai fost un iPod nano, de la cealaltă băutură răcoritoare. Am sunat și le-am zis că li-l dau înapoi, nu am pagină de lansări de produs, dar au insistat să-l iau, “că e bine”. iPod-ul e pe la un prieten prezentator TV, care dăduse-n doaga jogging-ului într-o vreme. Venise vremea cadourilor și invitațiilor fermecătoare, neconvenționale. Ceastălaltă băutură răcoritoare mi-a trimis un fel de tub de plastic, colorat, și m-a sunat la telefon să vadă dacă l-am primit. Totdeauna e un telefon după, ca să vadă dacă l-ai primit. Am mai povestit că domnișoara din agenție m-a pus să deschid pe loc tubul, unde mă așteptam să găsesc un răvaș făcut sul. Tubul era însă plin de lipici, soluție de baloane, din care am vărsat o jumătate pe cămașă. La telefon, agenția insista să știe dacă l-am deschis. Am răspuns foarte convingător.
Dar, în ciuda acestui incident, băutura ceastălaltă era cea mai bună prietenă a mea, de când mă trimisese în Mallorca. În fiecare an, de ziua mea, primeam câte un tort mare. Tortul a continuat să vină în redacția respectivă ani de zile după ce plecasem. Cred că odată m-am dus să-l iau. Dar mai mulți ani la rând, un prieten care rămăsese în redacție, externist pofticios, hrănit doar cu delegații în Azerbaidjan, mă suna și îmi spunea că “a venit și anul ăsta”. Îi spuneam să-l împartă cu foștii colegi, în cinstea mea. Presupun că îl înfulecau cu noduri, plini de compasiune față de degradarea mea morală. Mai apoi, externistul a făcut diabet și s-a mutat la un alt ziar, așa că de tort nu mai știu nimic.
Încet-încet, comunicatele, cadourile și curierii mi-au pierdut urma. În folderul meu de Spam, azi, printre milioane de pastile de Viagra, mai sunt numai un vin moldovenesc cu care m-am intoxicat la Chișinău, o ciocolată care nu e ciocolată și niște oferte de Black Friday. Fără produse. De Sărbători, anul ăsta, am primit doar niște calendare și un plocon impresionant de la o firmă de telecom, d-ale gurii, era și un cozonac. L-am dat, evident, mai departe.
A, și au mai fost, prin toamna lui 2013, patru telefoane de la domnișoare din PR. Trei dintre ele voiau să își actualizeze contactele pentru revista “The Industry”. Le-am explicat, cu răbdare, că revista “The Industry” (destinată, apropo, profesioniștilor din media, publicitate și – surpriză – PR) se desființase în decembrie 2012. Cele patru domnișoare erau toate de la aceeași agenție, la a treia mi-a sărit puțin muștarul. Dar vreți să știți ce m-a întrebat a patra? Dacă sunt Petrișor Obae de la Pagina de media. Jur.
Articol scris pentru ediția de joi, 9 ianuarie, a revistei Dilema veche.