Imaginea ta e în primul rând poză. 9 argumente Facebook

Cu cei 500 de milioane de utilizatori ai săi, Facebook e o rezervă sănătoasă de poze din categoria “așa nu” (trebuie să ne prezentăm în public). În timp ce vedetele din România își etalează pozele din vacanță, membrii obișnuiți se dedulcesc la țigări, telefoane mobile, piraterie involuntară de fotografii de celebrități și prelucrări naive de Photoshop. Se poate mai bine? Sigur că da – și o să vedem cum.

Vedeta plecată de-acasă Ce-ar putea fi în neregulă cu privire la pozele din vacanță? Sunt la profilul mai tuturor vedetelor din România, chiar și la foarte bine construitul brand Esca, presupunând că ăsta e profilul real.

În definitiv, fotografiile pe care Vlad Petreanu le numea “yola” (de la “io (eu) la…”, de inspirație Brăduț Florescu) pot fi văzute ca o tentativă de apropiere de oamenii obișnuiți. Sugerează că Facebook-ul e “altceva” decât descrierea de pe site-ul corporatist (Esca, pe PROTV.ro), o figură familiară și puțin premeditată.

Până aici e ok, dar de ce vedetele de-afară nu fac asta? Sharon Stone sau Jay Leno au imagini convenționale, ca mulți alții, și, sunt convins, nu duc lipsă de vacanțe. Din nou, de ce?

Povestea cu vacanțele cât mai scumpe și mai exotice, făcute doar ca status marker, pentru ca să ai despre ce vorbi la întoarcerea în țară, e cunoscută la români și ar putea fi una din explicații. O alta vine din faptul că o persoană care-și postează peste tot imagini din vacanță poate fi văzută de cei din jur ca apăsată de mediul profesional/nu prea fericită la serviciu, deci exact ceea ce prezentatoarele TV și alte persoane din aceeași gamă ar trebui să evite.

În fine, pozele într-un decor prea luxuriant ar putea stârni invidia tabloidă a celor pe care încerci să-i captezi tocmai prin gesturi familiare pe rețelele sociale.

Pe Facebook poți să-ți postezi oricâte poze, iar cele în vacanță sunt frumoase “de la sine”, din motive de lumină și decor. Nu putem vorbi de o regulă care să interzică strict așa ceva; dacă Andreea Esca ar spune: “uitați unde-am fost luna trecută” și ar adăuga 10 imagini, nu ar fi nicio supărare. Dar, probabil, nu la profilul propriu-zis.

Instantaneu cu om grăbit. Ei, aș! Mulți dintre noi au auzit de vorba: “Toți tâmpiții se pozează vorbind la telefon.” Probabil că la fel de mulți s-au pozat măcar o dată cu mobilul la ureche. Ce-au intenționat să transmită cu asta? Că sunt niște oameni ocupați, conectați la tot felul de gizmos. La 500 de milioane de abonați, probabil că numărul pozelor cu vorbitori la telefon de pe Facebook e de ordinul milioanelor sau chiar al zecilor de milioane. Sper ca dl. Fusu să nu se supere că l-am ales tocmai pe el ca să-mi exemplific teoria.

Mai ales că pe blog, la linkul de mai sus, are o poză din vacanță. Acu’ o să se supere 🙂

Vorind serios, să te pozezi vorbind la telefon nu e o dovadă de tâmpenie, dar una de lipsă de imaginație e. E ca și cum ți-ai lua ochelari ca ai lui Bono ca să fii original. Platitudinea acestui gen de imagine e depășită doar de managerii care țin morțiș să se imortalizeze așezați la birou și nu ies de-acolo cu niciun chip (de unde și platitudinea imagistică a publicațiilor de business). Ca să nu mai vorbim că poza cu telefonul te privează de avantajul eye-contact-ului. Dar despre asta va fi vorba mai la coadă.

‘Telectualii și paseiștii Pozele alb-negru sunt, se știe, foarte arty. De regulă, pe ele, pe pozele alb-negru, le au tot felul de genii ca Eminescu, George Bernard Shaw, William Somerset Maugham și alți trăitori înaintea apariției pe scară largă a procedeelor color.

În ziua de azi, trebuie să ai motive foarte bune ca să-ți popularizezi un portret alb-negru. Altfel riști să semeni cu îmbogățiții care își fac case “neoclasice”, care să semene cu cele vechi, fără a fi obligați de zonă la astfel de cascadorii vizuale. Sau, de ce nu, cu cei care colorează poza lui Eminescu.

Alexandra Olivotto e scriitoare la “Evenimentul zilei” și are toate mijloacele ca să-mi arate ea mie că am dat-o de exemplu negativ. Nu știu în schimb cât de tare mă va urî autorul pozei. Pare profesionist 🙂

Photoshopații Am văzut multe poceli realizate cu și fără întenție în softurile de prelucrare a imaginii în viața mea, dar ceva ca “Fata cu cercel de perlă” și mutra lui X grefată pe ea mi se pare antologic:

Poza e pescuită din lista de prieteni, de la o persoană fără veleități publice, după știrea mea. Numele, desigur, nu contează. Face ceva vrăjitoria de mai sus pentru cea pe care ar trebui s-o înfățișeze? Nu: ar trebui să iau la rând toți cei 1200 de prieteni ca să asociez “trucajul” cu un nume.

Nonșalanții Sunt probabil o categorie chiar mai răspândită decât posesorii de poză de profil din vacanță. L-am ales pentru exemplificare pe amicul meu Andrei Crișan, unul din art directorii foarte buni din agenda mea. Asta, tocmai fiindcă e art director și ar fi trebuit să știe că nu se face:

Genul ăsta de fotografie te poziționează ca pe un oarecare boem, lipsit de pretenții și anti-brand. Atrăgător, printre altele, pentru amici e la Crișan faptul că nu prea dă doi bani pe acumulare materială, succes și valori sociale “de dată recentă”. Totuși, v-ați pune toate astea într-un CV? Într-o poză e mai rău, mai ales că majoritatea oamenilor cu un dram de inteligență au oricum, din când în când, genul ăsta de porniri asociale…

Fumătorul Am fumat 20 și ceva de ani pe rupte, mai trag și-acum câte-o țigară din când în când. Dar nu mi-aș pune/nu mi-aș fi pus vreo poză cu țigara-n gură în vreun loc public, fie el și pentru persoane mature. Sună copilărește, dar e vorba de puterea exemplului. Nici în perioada de chain-smoker nu mi se părea în regulă să fac mai acceptat social un viciu. Am fost dintotdeauna atent la pozele care mi s-au făcut sau modul cum am fost filmat, și nu fiindcă m-ar fi certat mama.

Dar, mă rog, destul cu morala. Cinic vorbind, problema de imagine e puțin diferită. Cum bine observa cineva, în filmele din anii ’50-’60, fumătorul era de regulă un personaj metafizic, neliniștit, inspirațional. În cele din mileniul al treilea, tinde să fie contrariul: o specie de loser.

Atenție la mesajele erotice transmise Dalia Pușcă e actriță și, în principiu, să-și arate picioarele până sus de tot e în regulă. Ciudat e că citea știri până nu de mult la Realitatea. Mai puțin, raportat la poza de mai jos, faptul că până acum vreo trei zile apărea la “Întâlnire de la malul mării”, pe TVR 2.

Și totuși. Poza e “cel mult în regulă” pentru cea de-a doua ipostază, de prezentatoare de divertisment, deși e o problemă cu picioarele descălțate. Și clar în neregulă pentru prima, de speaker de știri. Era pe Facebook și pe vremea când Dalia era la știri, cred. Îmi pare rău să vin și eu cu considerațiile mele după ce a rămas și fără “Întâlnire”, dar, dragă Dalia, nu te duce cu rochia aia la următorul interviu. Dacă e ceva cu știri sau cât de cât serios.

Vedete, maimuțoi, alte animăluțe Cineva, nu mai știu cine, și-a pus poza asta la profil:

Cert e că Sophia Loren nu era, că a vrut să se-mprietenească cu mine. Cu oamenii care își iau pseudonime de vedetă, își pun poze de vedetă și așa mai departe e o problemă: pot fi diferențiați de original doar în cercul lor, restrâns. Altfel, apar confuziile. În plus, ca și pseudonimul, poza altcuiva trădează o aspirație, mai curând decât te ascunde așa cum ești, psihologic. Iar aspirațiile sunt uneori neîmplinite.

Despre pozele de animale favorite nu pot spune decât că te mută în zona diminutivelor și a dulcegăriilor fără rost. O zonă în care nu prea poți da dovadă de prestanță profesională, excluzând desigur veterinarii, dresorii și flașnetarii.

În fine, așa da În 99 de cazuri dintr-o sută, presa scrisă din străinătate preferă ca autorii de comentarii să fie înfățișați de o poză frontală, în care aceștia privesc cititorul în ochi și îi zâmbesc. Florin Iaru a adus, probabil de la ziar, pe Facebook o imagine absolut în regulă:

Ce ne atrage? Un zâmbet adevărat. Nu știu câte de acest fel are Iaru la el în fiecare zi, de-abia ne cunoaștem. Dar e ceva greu de refuzat, fiindcă, psihologic, zâmbetul e un mesaj neconflictual, acaparant, probabil că de pe vremea australopitecilor. Privirea în ochi transmite și ea, cât se poate de simplu, deschidere și dorința de contact/dialog. Cadrul frontal (nu e profil, detaliu etc.) descrie bine persoana care, în definitiv, își pune la profil o poză în scopul de a fi cunoscută.

Este și motivul pentru care bogata în mijloace presă clasică se abate destul de rar de la acest gen de poză “de autor”, cu toate că publicațiile de calitate încearcă tot timpul să se diferențieze una de alta prin artificii de imagine.

În concluzie… la fel cum un brand inanimat e compus în primul rând dintr-un logo și un nume, brandurile personale sunt formate din numele de la starea civilă și imaginea proprie. Buletinul și pașaportul le includ pe amândouă fiindcă sunt necesare și suficiente pentru persoană. Mai sus, am prezentat totul din această perspectivă, “safe”, fiindcă inovațiile cer profesionalism și vreau ca acest text să fie util oricui.

Ce spun mai sus, pare restrictiv, dar din haine, mimică, gestică, fundal, lumină și altele putem modifica radical mesajul pe care îl transmitem despre noi. Iar ceea ce e pe Facebook și în general pe internet este public și dacă nu etern, cel puțin mult mai persistent decât alte urme pe care le lăsăm în viață. Dalia Pușcă va trebui să muncească mult ca să încalțe la loc pantofii pe care și i-a scos pe Facebook, fie și numai fiindcă eu, fără niciun fel de adversitate personală, i-am preluat aici.

Sau, altfel spus, înainte de sensul figurat, cuvântul “imagine” are și unul propriu, important.