De câteva luni, newsfeed-ul meu de Facebook s-a umplut de linkuri către tot felul de site-uri de care n-am auzit în viața mea. Publicații locale ca Telegrama.ro, blogo-ziare (Robintel.ro), ortodocși (Neclintit.com), supărați (Manifestulromanuluiscuipat.blogspot.ro), dacopați (Lupuldacic.wordpress.com) și nenumărați alții îmi dansează prin fața ochilor obosiți aiuritor, tulburându-mi prejudecățile despre lume. De unde vine și cum ne schimbă acest balet?
E adevărat, am aproape 5.000 de prieteni pe Facebook. Oricare-ar fi conotațiile cuvântului pe o rețea socială, îmi place să cred că cei aproape 5.000 au, fără excepție, un nivel de inteligență normal, un psihic sănătos și o reprezentare corectă despre lume. Dar atunci, de unde apar toate linkurile despre care vă povestesc?
Ca să îmi dau seama, m-am apucat să le colecționez într-un fișier. Mă tot gândeam cum se pot clasifica și cum aș putea scrie despre toate. Pe măsură ce le adunam, în loc să mă edific, am devenit tot mai confuz; pe la 60 și ceva de site-uri, am renunțat. Ce legătură poate exista între o minune despre daci gen Art-historia.blogspot.com și exasperatul de români Vaide.ro? Dar Ozzy.ro, “despre copii, părinți și căței”, unde se încadrează? Lista îmi dă cu tifla dintr-o pagină de Notes, unde o mai deschid ca să mă uit mirat la ea.
De fapt, toate aceste linkuri s-au prăvălit, brusc, peste mine, după ce o bună bucată de vreme am refuzat pur și simplu să le dau atenție. Mă ocup de comunicare de peste 20 de ani și am învățat să-mi selectez cu grijă sursele, în funcție de credibilitate. Am folosit și folosesc diferite mașinării de agregare a informației, așa-numitele ziare personale, cum a fost Google Reader și cum încearcă să fie, mai nou, Feedly [Desktop, iOS, Android]. Ele și alte agregatoare gen Flipboard [iOS, Android] sau Pulse [iOS, Android], pe tabletă, îți permit să te abonezi la site-urile favorite pentru ca să-ți faci din ele sumarul propriu. Sunt abonat la în jur de 150 de surse pe Feedly și, de la un punct încolo, a fost mult mai greu să scad numărul lor decât să adaug, pentru ca să pot ține cât de cât pasul cu ele.
V-am povestit atât despre mine fiindcă un astfel de comportament e mai degrabă atipic în ziua de azi. E o tentativă de a face ordine în information overload-ul în care trăim, în funcție de niște criterii precise. Însă tot eu, consumatorul de ziar personal, sunt cel care postează pe Facebook linkuri la ceea ce scriu pe Comanescu.ro, iar de pe urma fiecărui link mă aleg cu câteva sute de cititori.
În lumea bloggerilor și a micilor site-uri independente dot ro, se știe că Facebook este cel mai bun generator de trafic. Cu alte cuvinte, dacă postezi acolo un link către ce ai scris, se găsesc cel puțin câteva zeci de cititori pentru tine. Comanescu.ro are opt ani de când există, deci s-ar putea să fie o sursă familiară – și, sper, credibilă – pentru destui dintre cei care intră pe el. Însă, recent, am ajutat o prietenă să își pună codul de Google Analytics (statistici de trafic) pe blogul ei, lansat acum câteva săptămâni, și desigur că și la ea cititorii au venit cu sutele. E drept, prietena are state vechi în comunicare și blogul ei nu se încadrează în categoria ciudățeniilor pe care le-am enumerat mai sus. Însă din toate acestea reiese clar că Facebook democratizează comunicarea, aplatizează diferențele între surse cu vechime/credibilitate și altele, noi – mai demne de crezare sau nu.
În februarie, compania fondată de Mark Zuckerberg a lansat o aplicație numită Paper, prezentată drept cititor de știri vizual (curated visual newsreader). Adică echivalentul contemporan al bătrânului ziar de hârtie. Paper e teoretic disponibil numai pe iPhone, în America, dar ți-l poți descărca și în România cu o șmecherie simplă, legându-te la Apple App Store din SUA în loc de România. Ca interfață, e spectaculos, dar dacă te uiți un pic mai atent, vezi că nu ai la dispoziție decât propriul newsfeed de Facebook, la care se adaugă o serie de categorii prestabilite. În termenii lui Karissa Bell de la Mashable, e mai degrabă un curator decât un agregator de știri, adică îți oferă posibilitatea să retrimiți pe Facebook conținut din niște categorii prestabilite, și nu să îți creezi propriile categorii și să adaugi în ele conținut. Comentatoarea de pe Mashable mai remarcă faptul că prin comparație cu Flipboard, de exemplu, Paper pune accentul pe acțiuni sociale (like, share), mai curând decât pe conținut.
Filmul cu care Facebook face reclamă aplicației spune că aceasta propune “de la surse familiare, la puncte de vedere proaspete”. Ni se arată The New York Times, dar și o pisică mieunătoare postată de un prieten.
“Punctele de vedere proaspete” sunt cu alte cuvinte exact ghiveciul de surse despre care vă spuneam la început că mă nedumerește. Sau, altfel spus, lucrul despre care vorbește Neal Stephenson, atunci când spune:
Aproximația de consens intelectual pe care o trăiam la jumătatea secolului al XX-lea face loc unei Noi Superstiții, ale cărei victime găsesc pe Internet dovezi pentru orice și-ar dori să creadă.
Motivul pentru care Facebook amestecă astfel lucrurile e ușor de intuit. Obține trafic și interacțiune socială, chiar dacă în termeni de conținut asta înseamnă aiureli despre daci sau religie.
Un studiu Pew Research Center dă și o evaluare cantitativă a modului cum se comportă utilizatorii de Facebook, în legătură cu știrile, chiar dacă e vorba doar de americani. Rețeaua nu e în general percepută ca o sursă de știri per se, dar 47% dintre utilizatori citesc știri și pe acest canal. Dintre aceștia, 73% sunt interesați de divertisment, 65% de informații locale, 57% de sport și numai 55% de politică. Iar autoritatea sau profesionalismul sursei contează prea puțin: numai 20% dintre utilizatori dau clic pe știre din acest motiv; 50% invocă faptele surprinzătoare prezentate, 51% caută povești amuzante și 70% vorbesc despre faptul că sunt interesați de un anume subiect.
Dar dacă sursa, care ne e indiferentă, spune prostii – sau minciuni – despre subiectul care ne interesează? Sună teribil în cazul în care e vorba de politică, macroeconomie, investigații. De fapt însă, utilizatorii americani sunt interesați de divertisment, unde dihotomia adevărat/fals nu prea contează. Iar cei români nu au cum fi o specie diferită: până la urmă, cui îi pasă dacă cutare cancan despre Bianca Drăgușanu e real sau nu?
Foarte prietenoase din punctul de vedere al utilizării și luxuriante ca posibilități, noile canale media funcționează uneori ca niște aparate de masaj dubios cu pseudo-informație. Supa încropită de faze, cancanuri, chestii cu care ne hrănim pe rețele ne mută încet-încet pe tărâmul virtual al simulacrului, iar acest tărâm capătă consistență pe măsură ce ne diluează pe noi înșine. Adevărul și relevanța devin concepte inoperante pentru tot acest continuu verbalo-imagistic, iar newsfeed-ul Facebook aduce din ce în ce mai puțin news cu din ce în ce mai mult feed.
Articol scris pentru ediția de joi, 22 mai, a săptămânalului Dilema veche.
