Mass media, publicitatea, cinematografia, teatrul și altele se referă din ce în ce mai des la defunctul președinte al Republicii Socialiste România. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o modă Ceaușescu. Este însă acesta, în același timp, și un brand?
Ceaușescul de pe Wikipedia
Atașat unui nume de persoană, cuvântul anglo-saxon a devenit în ultima vreme un soi de compliment sau de consfințire a notorietății. Se spune “Cutare e un brand” pur și simplu fiindcă persoana respectivă, de obicei sălășuitoare pe lumea asta, e foarte cunoscută. Dar, într-o astfel de situație, categorisirea ca “brand” e dacă nu falsă, cel puțin aproximativă.
Fiindcă româna e o limbă cu dicționarele rămase în urmă, în DEx cuvântul înseamnă aruncător de proiectile. Dar, în comunicare, prin “brand” se înțelege un ansamblu de atribute verbale (nume + slogan) și vizuale (logo) care desemnează un anumit produs. De aici, noțiunea a fost preluată și în cazul persoanelor, dar numai în măsura în care acestea sunt interesate de crearea unei imagini cu scop lucrativ. Adică în măsura în care persoana respectivă vrea să “se vândă” într-un mediu profesional sau, alteori, în chip de celebritate.
Ceaușescu nu are cum să vrea așa ceva, și nu atât din cauză că nu-i plăcea capitalismul, cât pentru că, de vreo 20 de ani, nu prea mai are cum să vrea lucruri. Să presupunem însă că alții ar dori să vândă ceva folosind numele și poza răposatului.
Acum niște ani, mai mulți, acestea au apărut pe o băutură ieftină. Nu a fost singura tentativă de acest fel. Probabil din acest motiv, Valentin Ceaușescu, singurul fiu supraviețuitor, a înregistrat numele la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) și poate cere renunțarea la folosirea lui în diferite cazuri. Lucru pe care l-a și făcut în cazul unei piese de teatru.
În treacăt fie spus, apariția lui Nicolae Ceaușescu într-o operă de artă nu îi conferă acestuia calitatea de brand. Nu i-a trecut nimănui prin cap să spună că Luceafărul, Fefeleaga sau Tudor Șoimaru sunt branduri. Dar, dincolo de asta, înregistrarea la OSIM nu îl transformă neapărat în brand, deși Oficiul se ocupă de mărci.
Aici intervine o subtilitate creată în limbă. Pe nesimțite, în ultimii ani, cuvântul brand a început să însemne “marcă în sensul comunicării, al marketingului”, în timp ce mai vechiul termen, provenit din franceză, se referă mai degrabă la aspectele juridice și legate de proprietate intelectuală ale aceleiași realități. Ceaușescu ar deveni brand dacă fiul lui ar intenționa să folosească numele într-un scop comercial. Dar, cât timp nu face asta, rămâne o marcă.
Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 5 octombrie a ziarului “România liberă”