Digitale retro: Fuji Finepix X 100 vs. Leica M9/Canon EOS

Se poartă, mai nou, digitalele retro, care arată a rangefinder sau SLR de acum câteva zeci de ani. Fenomenul e cunoscut și se leagă de un subiect la care am lucrat, referitor la filozofia Leica. De ce dau fanii bani grei pe astfel de aparate? Dincolo de snobism, există și o serie de explicații.

Bineînțeles că cel mai sigur mod de a lămuri o astfel de poveste e un test. Pentru care am luat un Fuji Finepix X 100, senzația anului trecut, de la F64. E vorba de un aparat cu preț mediu – sub 1000 de euro, împreună cu obiectivul fix (și ca focală, și în sensul că nu poate fi scos de pe cameră); Fuji a mai lansat între timp mai profesionalul X Pro-1, cu obiective interșanjabile, dar X 100 e de luat în seamă ca un fel de low end al high-end-ului reprezentat de asemenea aparate. Mai la vale o să vedem și o comparație cu faimosul Leica M9, pentru care cel mai ieftin obiectiv Leitz costă mai mult decât un Fuji X100 cu totul. Și, de ce nu?, și una cu un DSLR.

Obiectivul lui X 100 este un 23 de milimetri, echivalent cu 35-ul clasic pe senzor APS-C, cel cu care e dotată camera. N-o să insist cu datele tehnice, ci o să spun doar că aparatul obține niște imagini comparabile cu cele ale DSLR-urilor. Vizorul hibrid (optic, peste care apar niște date electronice), finisajul și controalele de cameră oldie creează senzația unui obiect zdravăn și ușor de manevrat. E un fel de DSLR care încape într-un buzunar de geacă, dacă se poate vorbi de așa ceva. Dovada:

Precum se vede, aparatul se comportă binișor la lumină slabă. Nu e vreun recordman, dar la 3200 (din 6400) ISO, lucrurile arată într-adevăr civilizat.

Slăbiciunile aparatului țin de autofocusul foarte lent și inelul de focus manual (care e comandat electronic), pe care eu unul nu sunt în stare să-l folosesc. Din ce-am mai citit pe Net, nu e numai problema mea. Obiectivul luminos (min. F2) se pretează bine și la chestia aia numită portrete ambientale, în care alături de personaj ai și o bucată de background/ambianță. Altfel, focala fixă de 35 este largă pentru prim-planuri, dar bună pentru ce ți-ar putea trece prin cap să pozezi pe stradă. Nu noaptea, totuși, fiindcă autofocusul este incapabil.

Fiindcă e un aparat retro, Fuji Finepix X100 are și câteva setări care imită diferite filme și una pentru alb-negru:

Aceasta din urmă, cel puțin, e destul de convingătoare, în sensul că aparatul poate fi folosit ca o imitație de rangefinder (chiar dacă nu e un rangefinder propriu-zis), pentru street photography. Cum se compară însă el cu un greu al categoriei? Am împrumutat de la un amic un Leica M9 (F64 nu are un exemplar pentru teste) și rezultatul e cam ăsta:

Cam asta e, în momentul în care pui mâna pe o Leica, X100 mănâncă brusc bătaie. E drept că un M9 cu Summicron de 50 costă cam de șase ori cât un X100 și, în plus, jpeg-urile sunt așa cum le-am scos din cameră, exceptând un resize pe care l-am făcut ca să aduc pozele la același numitor. Cu puțin contrast în plus, ce-am făcut cu X100 se apropie, oarecum, de M9, dar la rezoluție mare, Fuji e și mai trist, comparativ cu Leica. Nu se poate vorbi, în orice caz, de tonurile graduale și bokehul (background-ul blurat) de la Leica.

Cum stau lucrurile dacă compari X100 cu un DSLR? E pe-aproape, și totuși:

Aici, singura prelucrare pe care am făcut-o a fost să dreg punctul de alb de la Canon, care virează spre roșu la lumină slabă. Dar, în rest, X100 pierde chiar și în fața unui DSLR vechi, dar cu obiectiv decent. Cu 18-55-ul de kit, s-ar putea ca X100 să fi fost câștigătorul, dar n-am avut asemenea curiozități.

Ar mai fi de adăugat că o altă utilizare interesantă a lui X100 e fotografia macro, fiindcă aparatul are o distanță minimă de punere la punct de 10 centimetri și un mod macro dedicat. În rest, la concluzii, e de citat poate ce îmi spunea Tudor Vintiloiu (profesionist) pe Facebook: că și-a luat X100 ca backup la DSLR, dar acum DSLR-ul e backup la X100. E drept, dacă nu vrei fotografie de sport sau obiectiv de portret (focală lungă), Fuji-ul e o mașinărie care te servește de la acceptabil spre bine în sus. Vizorul mare, focala scurtă și aparatul mic creează un gen de intimitate cu subiectul, căreia fotograful riscă să-i cedeze, în sens rău, la fel cum cel sau cea pozată poate face același lucru, în sens bun. Totuși, în timpul cât am avut X100 la mine, s-a nimerit să am de făcut și niște poze pentru revistă. Am luat tot bătrânul (vine vorba…) DSLR, deși învățasem Fuji suficient cât să îl folosesc fără greșeli.