Descântarea României

Lunga moarte a lui Adrian Păunescu a fost un test social ad hoc, care a deconspirat legiuni de semidocți și liceeni întârziați prin mai toate pozițiile-cheie ale peisajului public românesc.

Că Păunescu este, poate, cel mai notoriu personaj literar din ultimii 40 de ani e verosimil. Că unele televiziuni au folosit cinic moartea poetului ca pe un aspirator de audiență nu e lăudabil, dar, în definitiv, asta e presa tabloidă. Ciudat a fost genul de furie a elogiilor declanșat de moartea lui Păunescu, care a ajuns, în gura a diferiți nechemați, nici mai mult, nici mai puțin decât “poet național”, adică egalul lui Eminescu. De la Ion Iliescu la Traian Băsescu, România a fost invadată de o specie bizară de exegeți de ocazie, pe cât de habarniști estetic, pe atât de dornici să-l descânte pe ciudatul defunct.

De necrezut e numărul personajelor publice care și-au etalat interjecțiile de liceeni dinaintea operei cam inegale, controversate și în orice caz prea masive ca s-o cuprinzi într-un scurt enunț a lui Păunescu. Brusc, am realizat că opinia publică e la cheremul unora care n-au citit nicio poezie în afară de cele ale lui Păunescu – dacă le-or fi citit și pe acelea. Al unora care nu au ascultat vreun alt fel de muzică în afară de lălăiala dezacordată a folkiștilor din Cenaclu.

Sigur că nu e niciun păcat să fi zdrăngănit în liceu “La o cană cu vin”, prin cabane, și să simți o oarecare nostalgie la acest gând. Problema e că la 50, 60 sau 70 de ani, multe din personajele publice ale României n-au depășit acest stadiu.

Articol apărut în ediția de tipar de marți, 9 noiembrie a ziarului “România liberă”

P.S.: N-a mai încăput în “România liberă”, dar e de spus că nici reacțiile de sens contrar n-au fost mai cumsecade. A executa dansuri marțiale pe mormântul cuiva, fie el și Păunescu, nu are cum onora pe nimeni.