Cu toată segregarea politică, televiziunile și site-urile de știri difuzează, zi de zi, cam aceleași informații. Bineînțeles, ați observat acest lucru și, dacă ați prins și presa de acum 15 ani, vă întrebați: nu cumva jurnaliștii s-au tâmpit de fac asta? Dincolo de multe alte considerente, ceea ce vedem la TV și pe Internet e atât de sărac și repetitiv dintr-un motiv legat de tehnologie.
“Informația se mișcă spre noi sau, dacă nu, noi ne mișcăm către ea. A te mișca înspre ea n-a fost niciodată un lucru popular și e din ce în ce mai demodat; astăzi, vrem ca informația să vină către noi”, spunea Neal Stephenson în 1996, în Mother Earth Mother Board, un eseu din Wired dedicat cablului – de la Morse și Bell, la ceva numit FLAG sau Fiberoptic Link Around the Globe, care urma să fie instalat, și a și fost între timp, în jurul Pământului.
De atunci, la FLAG și alte autostrăzi ale informației s-au adăugat și lucruri mult mai umile, cum ar fi furnizorul nostru de cablu (sau DTH/satelit digital), ca să nu mai vorbim de Internet. Pe cablul TV, e drept, Congresul PNL e pe toate posturile, dar zappând printre cele peste 100 de canale care sunt apanajul oricărui plătitor mai răsărit, nu poți să nu remarci o senzație de saturație. Cei care l-au citit pe Toffler știu la ce mă refer, e vorba de information overload, suprasaturarea cu informație, care duce la lucruri precum dezorientarea cognitivă sau anxietatea pe care o avem atunci când încercăm să ținem pasul cu noutățile dintr-un anume domeniu.
Până aici, lucrurile sunt familiare. Dar cum de media reușește să ne bombardeze atât de tare cu atât de puțin? Aici e cazul să vin cu o povestioară personală, dinaintea Internetului sau, mai precis, chiar de pe vremea când acesta se năștea: am ajuns ziarist cu carte de muncă pe la începutul lui 1992, în urma unui concurs organizat de Dreptatea, în care ni s-a cerut să plecăm două ore “pe teren” și să ne întoarcem cu un reportaj. Dacă nu mă-nșel, și Ion Cristoiu organizase astfel de concursuri pentru nou-veniții în meserie, iar proba era destul de dură: cum e să mergi pe stradă și să găsești un subiect, la concurență cu alți vreo 90 de aspiranți? Eu m-am dus la sigur, pe Lipscani, unde amicii mei Pală și Falstaff vindeau niște pantofi de plastic chinezești și beau bere la o tarabă de tablă, în care, dintr-un motiv numai de ei cunoscut, încuiau halbele pe care ar fi trebuit să le ducă înapoi la berărie. Am povestit despre căciula de Taras Bulba a lui Pală și fizicul monumental al lui Falstaff, ca și despre mersul comerțului în mocirla bălțată cu turcisme și chinezării care era atunci Lipscaniul.
Ceea ce ne duce înapoi la constatarea lui Stephenson. Informația vine la tine sau te duci tu la ea. Iar în media au fost vremuri în care, mai degrabă, jurnalistul se ducea la ea, la informație. Reporterul era, prin definiție, o persoană într-un fel sau altul mobilă, capabilă să acopere suprafețe geografice.
Cam prin primul an de presă cu carte de muncă mi-a fost clar un lucru pe care îl intuisem încă din vremea tatonărilor, că a fi acreditat pe lângă vreo instituție îți face viața mult mai bună decât pe aceea a colegilor care nu se învârteau în jurul unui astfel de pol de informație. Produceam cu ușurință vreo 20 de cronici parlamentare pe lună, după un mecanism ușor de imaginat: ajungeam dimineața la Senat, care pe vremea aceea era în fostul CC, la Sala Omnia, mă plictiseam acolo câteva ore și după-amiaza o luam la trap pe Calea Victoriei până la fostul Minister al Industriei Construcțiilor de Mașini, cel de lângă Casa Vernescu, care a fost dărâmat acum câțiva ani. N-aș putea să vă reproduc nimic din ce debitam în respectivele cronici, dar, peste un an, eram la un alt ziar, pe nume Ora, în care făceam ceva asemănător, cu o excepție: nu mai produceam cronici (o specie de inspirație interbelică), ci știri, câte două-trei pe zi, pe care le extrăgeam nu atât din sala de ședințe, cât de la bufetul aceluiași Senat, de la politicienii cu care mă împrietenisem.
În jargonul redacțional al acelor ani, asta se numea a avea “o felie”, la care ajungeai după ce câștigai o oarecare experiență și te distingeai într-un fel sau altul. Iar unul din lucrurile cele mai rele pe care le puteai face era “să te bagi pe felia altuia”.
Cu toate drumurile mele în sus și-n jos pe Calea Victoriei – și chiar luând în considerare faptul că de la un punct încolo debitam așa-numite exclusivități, informații pe care le obțineam doar eu -, devenisem deja un hibrid, veriga lipsă între reporterul superlativ și creaturile cu picioare atrofiate și degete agile, lipite de tastatură, care își fac azi veacul în ceea ce-a mai rămas din redacțiile profesioniste. Ziariștii erau plătiți în anii ’90 în sistemul bază + acord, în care, la acord, conta foarte tare numărul de materiale publicate. Cu cele 20-30-40 de știri politice pe care le produceam, o duceam mult mai bine decât alți colegi, începători, care făceau teren “pe bune”, la întâmplare, și ajungeau să publice nu mai mult de patru-cinci materiale pe lună.
Cam în aceleași vremuri, Ion Cristoiu pusese pe roate, la propriu, o rețea de taximetriști care, pe lângă dus clienții, aveau de raportat și toate accidentele și incidentele pe care le vedeau în oraș. Angajații propriu-ziși de la Evenimentul zilei erau, se spunea, peste 500, iar mulți dintre ei publicau unu-două materiale pe lună.
Vreo opt-zece ani mai târziu, apăruseră redacțiile de cotidian de câte 50-60 de oameni. Existau deja telefon, fax, agenții de știri, birouri de presă, PR de companii, iar Internetul era din ce în ce mai util pentru pescuit informații externe sau mondene. Azi, redacțiile românești de cotidian au ajuns în unele cazuri pe la 20 de oameni; în plus, aud despre cutare ziar care vrea să înglobeze în conținutul propriu articolele de pe cutare platformă de opinie, pe gratis, fiindcă nu are bani să plătească ziariști. Și așa mai departe.
Până la un punct, acestea sunt povești care țin de bucătăria presei și nu e obligatoriu să vă entuziasmați citindu-le. Însă, dacă ați ajuns până aici, știți de ce, azi, jurnalistul e o ființă racordată la e-mail, browser de Internet, televizoare deschise în toate colțurile redacției, mobil cu SMS-uri secrete și tot restul. Nu se mai duce către informație, ci așteaptă ca informația să vină la el – strategie nu doar mai comodă, ci și mult mai productivă.
Aici apare, desigur, problema surselor, care sunt în mare măsură aceleași pentru toți – instituții: ale statului, partide, companii, ONG-uri. Vorbeam mai sus despre senzația de saturație și inutilitate pe care o aveți atunci când zappați pe cablu; jurnalistul, profesionist al informației, nu e deloc ocolit de information overload, ba dimpotrivă: a ajuns să se tăvălească perpetuu într-o mlaștină de biți de calculator și comunicate de presă, între care îi e din ce în ce mai greu să discearnă. Nu numai specialiștii, ci și cititorii avizați știu bine un lucru în definitiv simplu, că, atunci când inițiativa comunicării (comunicat de presă, informație “pe surse”) aparține unei instituții/persoane, aceasta va trage spuza pe turta proprie. Dacă nu verifici/întregești/respingi/chestionezi ceea ce primești pe toate canalele electronice care te înconjoară, nu vei ajunge la relevanță, diversitate, interesul public, știre în adevăratul sens al cuvântului. Pe care comunicatele oficiale le asigură destul de rar.
Dincolo de presiunea companiilor sau a guvernelor, slăbiciunea economică a mediei clasice și alte cauze externe, presa a scăzut azi în relevanță din motivele tehnologice, intrinseci, pe care le descriu mai sus. În cercurile profesionale și nu numai, se deplânge dispariția jurnalismului de investigație. Chiar e ceva de deplâns și excepțiile sunt de aplaudat. Dar, ca să se adecveze la vremurile care vin, media va trebui să dobândească în primul rând aptitudini care țin mai degrabă de curation, adică de preluarea, editarea, agregarea conținutului, cu crearea de relevanță proprie. Pentru asta, va trebui să se vindece cum știe mai bine de suprasaturarea de informație, cea de la sursă.
Articol scris pentru ediția de joi, 28 februarie, a săptămânalului Dilema veche.