Dacă mă urmăriți pe Facebook, știți că insolențele pe care le-am făcut live duminica trecută, din sală de la Sieranevada, după ce m-am trezit dintr-o scurtă moțăială, au stârnit un val de furie printre fanii lui Cristi Puiu. Puteți să vă distrați sau să vă oripilați de ceea ce-am făcut mai la vale, dar ideea e că habar n-aveam că feed-ul meu de Facebook contează atât încât să stârnesc un asemenea balamuc. Fiindcă m-am trezit atât de important cu treaba asta, e cazul să iau în serios filmul și să explic de ce nu mi-a plăcut, mai ales că “spoilerele” mele au fost luate drept judecăți de valoare sau ceva asemănător.
Așteptând să înceapă Sieranevada lui Puiu. Publicul e deja în delir, după cum vedeți.
Posted by Iulian Comanescu on 18 Septembrie 2016
Spre deosebire de cei 1.455 de critici de film din țara asta care se pricep la ierarhii definitive, eu mă consider un simplu văzător de filme și îmi asum următorul tip de subiectivitate: am ajuns târziu la filmele lui Puiu și nu am cuplat bine cu ele. Marfa și banii mi s-a părut o bijuterie șlefuită cu neglijență studiată, plină de feeling și ritm, care îi pune în valoare pe Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol într-un fel în care nu știu ce alt film a făcut-o. Dar Aurora, de exemplu, am lăsat-o pur și simplu baltă pe la jumătate. Se-ntâmplă ceva cu filmele lui Cristi Puiu și, posibil, ale altor regizori din noul val. Marfa și banii avea 90 de minute, Aurora, 181, Sieranevada, 165. Sigur, filmele de artă pot fi oricât de lungi. Heimat al lui Reitz are peste 53 de ore, grupate în 32 de episoade/trei serii, dar poate fi considerat o poveste în trei părți sau o succesiune de trei povești. Au fost vremuri când și publicul, pe care Puiu zice că l-a căutat cu Sieranevada, consuma filme de trei-patru ore, ca Ben Hur sau Pe aripile vântului, de regulă împărțite în două “serii”, dar nu mai e cazul. În orice caz, lungimea e lungime. Pe mine personal mă obosesc și spanacurile hollywoodiene care tind, în ultima vreme, către două ore. Mi se pare că serialele, în care se spune că se ascunde un gen de artisticitate și inovație raportat la mainstream-ul lungmetrajului, sunt un format mult mai ofertant în momentul de față.
Iar partea proastă e că în Sieranevada, cele două ore și trei sferturi sunt ceva apropiat de o înregistrare 1:1 a unui parastas fictiv, petrecut într-un apartament de bloc. Probabil, vreo cinci ore de “realitate” sunt rezumate în aproape trei de film. De unde un ritm al acțiunii foarte lent și o mulțime de dialoguri centrifuge, care creează un fel de zgomot de fond din care cumva trebuie să pescuiești esențialul, oricare ar fi el. Nu, Sieranevada nu se aude la fel de prost ca alte filme românești de acum câțiva ani, dar pentru un simplu spectator care vede filmul duminică noaptea, de la ora 21.30, e obositor.
Dar, stați puțin, acțiunea…? Ce se-ntâmplă în film?
Am pomenit mai sus de acțiune. Când m-am apucat să fac, live, în glumă, spoilere, mi-a fost clar că Sieranevada e un film care nu prea poate fi spoilerit; altfel aș fi evitat. Filmul e un fel de reportaj fictiv al unui parastas. O temă foarte bine aleasă, fiindcă mai toți știm cum încep lucrurile astea cu jale, continuă cu râsete și se sfârșesc cu scandal, o chestie destul de metafizică în esență. De fapt, acțiunea e mai ales vorbe, dialoguri. Cu excepția unor preumblări pe nenumăratele uși pe care le vedem în cadru și a unei eliberatoare ieșiri din apartamentul claustrofob, ocazionată de o altercație în parcare, în Sieranevada, cum spuneam, se vorbește. Și se vorbește foarte mult aleatoriu, în numele autenticității cultivate de Puiu. Văzând filmul ăsta, am fost de acord cu detractorii noului val, care pomenesc mereu de obsesia pentru ciorbă (fiindcă în film avem un debate despre ciorbă, care poate fi borș) și rolul veceului, în a cărui ușă, pe parcursul acțiunii, două persoane diferite bat pentru ca alte două persoane să le răspundă “Ocupat!”.
Ca să rezumăm, Sieranevada e un fel de cinéma vérité, dar în care vérité-ul nu e cinéma. Nu are nimic cinetic.
Cum sunt filmate toate astea
Uitați-vă la promo-ul de mai sus. El conține un procent important din cadrele din film, fiindcă acestea sunt foarte lungi/puține. Puiu folosește așa-numitul cadru-secvență; dacă nu vă pricepeți la montaj, e o filmare lungă, netăiată, în care se întâmplă diferite lucruri – și tocmai de aceea poate fi netăiată. Dacă un cadru normal de film are câteva secunde, cadrele-secvență pot avea și trei minute. Dinamica a ceea ce se întâmplă suplinește tăietura. Un exemplu din Atonement:
Acum mai uitați-vă odată la promo-ul la Puiu. Problema e, din nou, ce se întâmplă în cadrele respective (tăiate, de altfel, în promo). Camera e în sufragerie, în bucătărie și mai ales în hol. Din hol, vede diferitele încăperi în care personajele poartă dialoguri. Personajele sunt multe (dacă am pune în discuție realismul/autenticitatea, m-aș întreba cum încap atâția oameni într-un apartament oarecare, dar e vorba probabil de o hiperbolă) și, în mare parte, cu spatele. Aparatul de filmat panoramează pentru a livra un lung șir de cefe, urechi, coate tăiate de tocul ușii și așa mai departe. Când vedem fețele, ele sunt foarte des în contre-jour, adică lumina vine din spatele lor, prin ferestre. Iar panoramările, ca singură mișcare de cameră evidentă, devin de la un punct încolo obositoare, mai ales că dreptunghiul lat al imaginii încadrează dreptunghiul înalt al ușii prin care vedem o bucată de discuție. Una peste alta, raportat la orice tip de estetică clasică, e o imagine voit îmbâcsită și neatrăgătoare.
Rețeta Sieranevada
Evident, Puiu știe cum se luminează și filmează un cadru clasic. De ce a încălcat regulile? Sieranevada e un film făcut pornind de la un set de principii austere, asemănănător cu Dogma 95 a lui von Trier. Păstrează de acolo filmarea la lumina existentă, care dă atâtea contre-jour-uri, chiar dacă nu îmi pun problema unei filiații artistice. Mie mi se pare însă că e din categoria intenții care arată foarte bine în proiect, dar care, atunci când le duci la consecințe, creează ceva greu de suportat. Cu alte cuvinte, austeritatea lui Puiu e, cum spuneam mai sus, prolixă. De altfel, Dogma 95 a funcționat, ca atare, numai pe parcursul câtorva filme. Von Trier a făcut doar Idioții în conformitate integrală cu manifestul. Iar acest gen de experiment vine bine unui regizor aflat la început de carieră, dacă nu vorbim de avangardiști incurabili.
Cristi Puiu are aproape 50 de ani. Și, în nemernicia mea, mi se pare că a făcut un film ultrasofisticat care pe alocuri seamănă cu ceea ce ar fi filmat un regizor amator.
Chiar dacă nu m-aș fi trezit pe Facebook cu o haită de critici de film care să mă considere “impostor” și să afirme că am fost plătit ca să îmi bat joc de filmul lui Puiu pe feed, aș fi fost convins că Puiu are un număr de fani necondiționați, pentru care toate cele de mai sus nu sunt handicapuri estetice, ci indicii de sclipire cinematografică, premise de Oscar și așa mai departe. Problema mea e că încălcarea deliberată a plicticoaselor principii ale filmului de mainstream nu produce automat capodopere. Pentru mine, personal, Puiu face artă storcând din fiecare ureche tăiată prezentă în cadru sau dialog dezlânat el știe ce și punându-ne respectivul crâmpei de semnificant sub nas, prelungit, cu un soi de conștiință de sine care pe mine mă strivește. În Sieranevada, ceci n’est pas une pipe tocmai pentru că e une pipe.
P.S.: Bun, și-atunci, noul val?…
Cristi Puiu e, după toate evaluările criticilor, părintele noului val din cinematografia românească. Chiar dacă nu mi-au plăcut Sieranevada și Aurora, nu-mi trece prin cap să-i contest meritele. Puiu, Mungiu, Porumboiu, Mitulescu și toți ceilalți au făcut un lucru minunat pentru noi toți, creând o mișcare artistică validă – și validată la Cannes sau Berlin -, într-o țară în care muzica e ori dance greu de suportat pe FM, ori jazz refugiat în crăpăturile vreunui club, arta plastică strălucește numai prin excepții, iar autorii de literatură încă nu găsesc numitorul comun între a fi relevant artistic și revelator pentru un public larg. Dar tocmai fiindcă Puiu e Puiu, mă întreb unde se mai poate duce, în continuare, acest nou val. Mă apucă un gen de anxietate gândindu-mă la felul cum au îmbătrânit regizorii din generația anterioară, ca Pița sau Daneliuc, care după debuturi mai mult decât promițătoare au ajuns ca după 1990 să facă cimilituri respingătoare, imposibil de urmărit – poate, cu ocazia asta, înțelege și Andrei Gorzo ce-am vrut să spun pe Facebook, amintind de ei. Dacă tot vorbim de austeritate, s-ar putea ca regizorul din noul val care exclude deliberat faimoasa ciorbă și veceul din următorul film să beneficieze din plin de pe urma acestei excluderi, oricât de stupid sună.
Vorbind serios, cred că deja-vu-ul care începe să apară în noul val se poate rezolva prin diversificarea tematică. Mie mi-a plăcut mai mult După dealuri al lui Mungiu decât mai premiatul 4, 3, 2 fiindcă e o incursiune într-un teritoriu nou (pentru cinematografie) și vechi (pentru noi), ortodoxia. Am văzut cu drag Dincolo de calea ferată pentru umanitatea pe care reușește s-o stoarcă din niște personaje pe care le-am considera, în viața de zi cu zi, câh. Iar Aferim! e o incursiune în ADN-ul nostru estic-fanariot cu virtuți revelatoare.
P.P.S.: Și câteva lucruri de bine
Și Sieranevada e din punctul meu de vedere un film cu intenții nobile, deși nerealizate. Vorbeam mai sus despre înțelesurile metafizice ale întâmplării numite parastas, la români, și principial a te ocupa de așa ceva e o inovație, chiar dacă rezultatul e, pentru mine, cel descris. Cel mai bun lucru din film mi se pare însă Mimi Brănescu. N-am văzut rol prost făcut de Brănescu, dar nuanțele, tăcerile și ezitările din care își construiește protagonistul (atâta cât poate avea Sieranevada un protagonist) sunt incredibile. Toți actorii sunt, de altfel, fără cusur și ceea ce a scos Puiu din ei e aproape singurul motiv pentru care poți sta două ore și 45 de minute în fața ecranului. De fapt, ar mai fi și dialogurile, care pe alocuri explodează în replici care produc hohote de râs. Secvența din apropierea finalului, probabil punctul culminant, în care Brănescu-Lary începe să-și jelească tatăl, în mașină, cu soția, e o mică perlă.