Am vreo 4900 și ceva de prieteni pe Facebook, pe care i-am strâns până acum câteva luni sau un an; pe cei mai mulți nu-i cunosc, dar le-am dat add din politețe și fiindcă, de ce să mint, îmi convenea și îmi convine: la mai mulți prieteni poți în principiu promova linkuri și altele mai bine.
În momentul de față, în România, Facebook-ul e probabil cea mai deșteaptă expresie a Web 2.0. Vezi acolo oameni care au evitat alte zone ale netului, făcând lucruri pline de sens sau amuzante. E și motivul pentru care evenimentele din Piața Universității, de la începutul acestui an, s-au propagat mai degrabă pe Facebook decât pe blogosferă sau Twitter. Și e la fel de bine motivul pentru care, de unde rețeaua nu mă atrăgea, îmi petrec zilnic între câteva și câteva zeci de minute acolo. E clar de ce am început să nu mai văd rețeaua ca pe o cutie de rezonanță pentru ceea ce am de spus sau pentru linkurile pe care le am de diseminat.
După ce anii trecuți mă interesase să cresc cât mai repede, acum mă interesează mai tare calitatea relațiilor. Nu cred în listele (clasificările) Facebook, dar am vrut să rămân sub 5.000 de prieteni, limita la care te oprești și îți poți transforma contul în pagină de personalitate. E oarecum diferența dintre narrowcasting, relație personală, și broadcasting, comunicare de tip clasic (oricât ar fi ea pe o rețea socială). Contul personal e bidirecțional, presupune reciprocitate și relații cu încărcătură umană, față de pagina de personalitate/firmă/produs/blog, care e unidirecțională și seamănă mai degrabă a comunitate de fani, pregătită la injecții de comunicare obișnuite, decât a cerc de cunoștințe propriu-zise, cu care porți o conversație. Asta înseamnă că am început să dau unfriend pentru ca să pot da add, unora din oamenii care îmi propun asta. Mai întâi, câteva motive pentru care dau unfriend:
- Tag-uri aiurea în poze
- Includerea în tot felul de calendare (mai ales) și alte prostii
- Cereri repetate de genul Castleville, Farmville, Penisville, la care se adaugă tot felul de jocuri de strategie și app-uri “extrem de utile” gen What’s your birthday? sau cum s-or mai fi numind
- Scam-uri și alte porcării la mine pe wall.
La ce evit de regulă să să dau add:
- Conturi comerciale: multă lume folosește conturile de persoană fizică în chip de cont de brand, fiindcă poate da add, în loc să creeze o pagină de brand și să aștepte/adune like-uri prin altă metodă. Să le fie de bine
- Nume bizare, gen prenume + adjectiv, porecle etc.
- Foto personal gen Hi5, frumoase răscolitoare, înțelegeți voi
- Un cățel/doi căței/șapte pisici/opt tripleți, alte lucruri înduioșătoare în exces, pe wall
- Politicieni. Poate mai am câțiva printre cei 4.900, dar de la un punct încolo am avut grijă să-i curăț
- Porcoșenii. Îmi plac și mie glume d-alea. Dar majoritatea celor pe care le-am văzut pe Facebook sunt pur și simplu scabraose și lipsite de haz.
Ce mă stimulează să dau add:
- Cunoștină dezirabilă din viața reală (scuze celor pe care nu i-am identificat și deci i-am trecut cu vederea, știu foarte mulți oameni)
- Cont de om cumsecade, cu prenume, nume și alte caracteristici convingătoare de persoană fizică
- Un profil destul de bine garnisit, care să mă facă să-mi dau seama cu cine am de-a face
- O facultate/un job interesant, gusturi asemănătoare cu ale mele la muzică/cărți/film
- Umor.
Celor care, din motivele de mai sus ori altele, nu se văd pe radarul meu, le propun călduros să dea un like la Facebook.com/Comanescu.ro și să nu se supere pe mine. Robin Dunbar, antropologul britanic, spunea că în viața reală nu poți avea mai mult de 150 de relații semnificative social. Pokeologul Mark Zuckerberg stabilește acest prag la 5.000, iar eu cred că pot ține minte/interacționa cu câteva sute de oameni.
Mă întreb dacă tot ce am spus mai sus are vreo asemănare cu ceea ce faceți voi pe Facebook și alte rețele.
Intr-o vreme aveam in friends pe Facebook strict oameni pe care i-am cunoscut macar o data IRL… dar cu timpul s-a stricat regula asta din pacate.