În urmă cu câteva zile, vă dădeam o temă, bineînțeles de reflecție: cum stau cu brandul personal Dragoș Bucurenci, Dan Diaconescu, Ion Iliescu, Cristi Manafu și Adrian Sârbu? Cele cinci nume nu se prea pupă între ele. Ei bine, tocmai de-asta le-am ales, fiindcă sunt construcții foarte diferite. Mai jos îmi propun tocmai să vă arăt că și cum sunt construite.
1. ONEGISTUL: BUCURENCI Primul în ordine alfatbetică, dar și cel mai tânăr. Are site, are și pagină pe Wikipedia, cred că a spus despre el că e cel mai bun brand sau un brand foarte bun, la un moment dat. Pe vremea aceea, sub activistul civic se vedea un roman despre droguri, numit Real K, pus pe blog. Acum, activistul se poticnește în “Dansez pentru tine”; apariția lui în show-ul cu pricina îl scoate pe Dragoș din zona de brand elitist. Probabil că a știut foarte bine ce face când s-a dus la PRO TV. Rămâne să ne gândim care ar putea fi avantajele. Poate că România e țara în care cantitatea bate calitatea în materie de branduri – vezi și politicienii care croșetează sau cântă la chitară și altele.
2. PRIETENUL POPORULUI: DIACONESCU Distinct de orice altceva, iar asta-i o mare calitate într-o țară cam epigonică de felul ei. În ultima vreme, încearcă să facă televiziune într-o accepțiune mai aproape de ce se poartă prin alte posturi și s-ar putea s-o dea de gard cu OTV-ul din acest motiv. Se identifică cu postul TV ca o doamnă redactor-șef din presa de femei cu propria-i revistă. Pe net, însă, îi cam lipsește inițiativa, drept pentru care cine vrea să afle lucruri despre el trebuie să se mulțumească cu oarece răutăți de tabloide sau cu fragmente video celebre:
(Mergeți pe la 2.20 dacă vreți acțiune.)
E Diaconescu un brand propriu-zis sau e o imagine? Din moment ce câștigă bani de pe urma notorietății și își alege mașinile și costumele într-un anume mod, e mai aproape de brand. Construcția de pe net scârțâie rău, dar știu asta cei care se uită la OTV? Probabil că e vorba de oameni mai puțin conectați. E unul din motivele pentru care, cum spuneam altădată, OTV-ul se aseamănă cu un blog: personal (Dan Diaconescu), obsesiv-compulsiv-paranoic (subiecte proprii, urmărite), interactiv (SMS-urile și toate celelalte iau locul subsolului de articol de pe net).
Altfel zis, ca să înțelegeți: un amic posesor al unei firme de îngrășăminte făcea bani buni cu firma pe care o avea. Clienții erau țărani/fermieri din jurul Bucureștiului, iar amicul îi tot vizita cu un Cielo destul de obosit. Avea destui bani de o marcă cu câteva clase peste. De ce evita să și-o ia? “Dacă mă duc cu o mașină prea nouă la ei, o să creadă că-i fur.”
Sigur, la Diaconescu, nu mașina e în discuție.
3. POPULARUL/DETESTATUL: ILIESCU Are 80 de ani; urâți-l, scuipați-l, dar a știut ce să facă cu imaginea proprie o viață. Gândiți-vă la modul vag ocult în care a condus țara, mai ales în ultimul mandat, și la faptul că Nina Iliescu, soția, descrisă de apropiați ca o colaboratoare importantă, aproape nu s-a văzut: e clar că Iliescu a ținut să evite să fie perceput ca un lider apropiat de predecesorul său (se spunea în 1990: “pentru noi/este Ceaușescu 2”, dacă vă mai amintiți). Bineînțeles, Iliescu nu poate scăpa de mineriade, rolul ambiguu din decembrie 1989, debarcarea lui Roman, girul acordat lui Adrian Năstase și tot restul. Un brand se construiește, în primul rând, din ceea ce faci.
De aceea, e bine (pentru el) că acum câțiva ani Ion Iliescu a făcut Ioniliescu.wordpress.com. O mutare-surpriză, pe vremea când “politicianul X și-a făcut blog” mai era încă o știre. Iliescu și-a folosit stângaci, dar consecvent platfoma online și a creat o comunitate activă acolo. Faptul că și-a așezat blogul pe un domeniu gratuit are sens, după modelul Ron Paul: e o tentativă de “al nostru, dintre noi, pentru noi”.
Ion Iliescu a spus în trecut că percepe blogul ca pe o continuare a interacțiunii fizice cu oamenii și că dintotdeauna s-a considerat un om sociabil.
Din păcate, mama politicienilor în activitate nu pare a fi la fel de îndemânatic când vine vorba de lucruri mai noi, ca Twitter. Hm, hm, dovada.
4. PRIETENOSUL: MANAFU Singurul dintre cei cinci care e prezent mai curând în virtual decât în realitatea fizică. Cristi a reușit cumva să poată dialoga cu toate grupurile și grupusculele de care s-a lovit on-line (și, probabil, și off-line). A insistat pe propriul nume de familie, individualizator (ce era să facă cu “Cristian”?), și e unul din puținii români cu un anumit grad de vizibilitate care își întărește identitate cu un accesoriu diferențiator: șapca.
I-a folosit la ceva? Acum câțiva ani, era ziarist. Astăzi, e om de afaceri, legat de Evensys, o firmă care organizează evenimente.
5. OCULTUL/MAGICIANUL: SÂRBU Ei, aici e aici. Omul care a inventat cel mai bun brand personal din România (Andreea Esca), Adrian Sârbu, a dat, după știrea mea, doar trei interviuri, de la apariția PRO TV încoace. Unul în 1996, la un an de PRO TV, un altul în 2005, la 10 ani de PRO TV, și un al treilea, rămas deocamdată – și probabil pentru totdeauna – pe bandă, la o ziaristă care a plecat de la Publimedia. Adrian Sârbu a refuzat constant să interacționeze cu presa, ceea ce, desigur, i-a conferit un soi de aură. Desigur, la gradul lui de notorietate, nu se putea ca poveștile cu nunta și divorțul de Janina Ștefan să rămână necunoscute, ca și alte detalii mai mult sau mai puțin personale. Mai nou, în chip de CEO al CME, compania-mamă a PRO TV, are poze de PR și emite eufemisme despre piața media la diferitele raportări de cifre ale companiei pe care o conduce. Apariția într-un fel de maiou, la nunta fiicei, a fost atât de bizară, încât e reținută de Google pe prima pagină de rezultate despre Sârbu.
Avem, prin urmare:
- doi oameni tineri, preocupați de propria imagine și care au succes: Bucurenci și Manafu, dar cu diferențe stilistice importante.
- un teleast atipic, care satisface axioma lui Arruda: brandurile puternice displac la fel de mult pe cât atrag – vorbesc de Dan Diaconescu.
- Un politician octogenar, care a știut să așeze Web 2.0 în continuarea felului de-a fi pe care și l-a forjat pe vremea comunismului, la fel de hulit-iubitul Iliescu
- Pe “inventatorul” star systemului contemporan în România, mai mult decât zgârcit la capitolul “întâlniri cu ziariștii”, lucru care-l face să devină un fel de legendă. Da, Adrian Sârbu.
În ansamblu, așa cum se vede în presă, la TV sau în blogosferă, România arată a țară plină de paiațe stridente, care nu știu să-și gestioneze propria imagine. Mai sus, însă, există cinci exemple de oameni care au știut ce să facă cu ea și au obținut, fiecare, profit de pe urma ei. Nu e tocmai puțin.