E greu de suportat, mai ales în primul episod, din cauza ororilor provocate de radiații. Totuși, nu e (numai) un thriller atomic sau o dramă istorică. Cernobîl de pe HBO e un film politic, care arată la modul detaliat și concludent felul cum funcționează un sistem totalitar. Un plus vine din reconstituirea vizuală convingătoare a comunismului de ani ’80, care provoacă regresii celor care l-au trăit pe pielea lor.
Cernobîl are cinci episoade, iar ultimul va fi difuzat pe HBO mâine, de la ora 21.00. Dacă nu le-ați văzut pe primele patru, le găsiți pe HBO Go. Inevitabil, în ceea ce o să scriu mai jos există diferite elemente de spoiler. Dar cum știm cu toții câte ceva despre evenimentele reale, presupun că puteți citi fără să vă stric plăcerea de a vedea.
Suntem în 1986, iar comunismul scârțâie din toate încheieturile. Legendara știință sovietică l-a dus pe Iuri Gagarin în spațiul cosmic, dar a decretat și lucruri gen “ereditatea nu există”, promovând experimente false ca obținerea puilor prin mojararea albușului de ou, fără aport de gălbenuș. Cumva, în contradicția asta se așază premisele catastrofei. De ce a explodat reactorul de la Cernobîl? Răspunsul e imposibil de dat într-o singură frază; de altfel, de la această întrebare a pornit Craig Mazin, creatorul mini-seriei. Să zicem că a fost vorba de un lung șir de erori umane și neglijențe asumate, combinat cu proiectarea nu tocmai sigură a centralei atomice. Cauzele nu sunt cunoscute nici acum până la ultimul detaliu.
Tocmai asta te lasă cu gura căscată: la parametrii epocii și sistemului comunist, centrala ar fi trebuit să funcționeze bine mersi. A fost nevoie de un lung șir de pași greșiți, mulți intenționați, ca reactorul să ajungă la catastrofă. Iar intenția a fost una în ultimă instanță politică, de sus, cum se spunea pe vremuri. Deciziile inepte și periculoase ale celor care asigurau funcționarea centralei duc, fără excepție, la un stil de “management” care consta în îndeplinirea în orice condiții a obiectivelor partidului-stat.
Toate acestea se văd foarte bine nu doar în evenimentul inițial, ci și în modul în care omul de știință – Valeri Legasov/Jared Harris (Lane Pryce din Mad Men) – și activistul hardliner – Boris Șcerbina/Stellan Skarsgård (actorul lansat de Lars von Trier) – gestionează una din cele mai grave crize din istorie. Inițial, odată catastrofa petrecută, toți cei implicați, de la tehnicienii din centrală la Politbiuro, sunt preocupați doar de mușamalizarea ei în fața propriilor cetățeni și a Occidentului, deși de-abia acum e vorba de limitarea efectelor iradierii.
După ce, inițial, cei angajați și autoritățile reacționează în modul cel mai incompetent și dezordonat pe care ni l-am putea imagina, se creează ad hoc un sistem de crisis management, care bifează pe rând principalele obiective: stingerea incendiului, prevenirea infiltrațiilor de particule radioactive în pânza freatică, gestionarea medicală a celor afectați, crearea unei zone de securitate și distrugerea faunei și florei contaminate. Cheia politică a filmului aici e, în toată succesiunea de acțiuni, pe alocuri eroice, pe alocuri inutile și în general soldate cu mari costuri umane, și în modul cum o ierarhie administrativă absurdă reușește să se transforme într-un mecanism oarecum eficient de gestionare a crizei.
Serialul e rezumabil la o întrebare pe care i-o pune Legasov (omul de știință) lui Șcerbin (activistul), atunci când află că cineva de sus dăduse dispoziția arbitrară a creării unei zone de securitate de numai 30 de kilometri. Întrebarea sună cam așa:
Poate sunt prost sau poate am stat prea mult în laborator, dar așa funcționează totul în URSS?!
Într-unul din review-urile pe care le-am citit, toată povestea e pusă în legătură cu fake news și felul cum administrația Trump refuză să ia în considerare fenomene globale ca migrația sau încălzirea globală. Dar, în aprilie 1986, când s-a produs catastrofa reală, aveam 19 ani. Mi-aduc aminte de o ploaie care m-a prins, cu niște prieteni, într-o stație de autobuz. Nu prea voiai asta dacă erai pe undeva prin Europa, la data petrecerii accidentului. Cu alte cuvinte, m-am spălat pe cap cu niște Cesiu radioactiv fix ca urmare a secretomaniei induse, printre alții, și de eroicul activist Șcerbina din film. A trebuit să ascultăm Europa liberă ca să aflăm câte ceva și să îngurgităm niște iod făcut rost la repezeală de maică-mea, care era medic. Cernobîl îi tratează pe cei implicați, inclusiv conducerea de partid și de stat, cu o deferență greu de evitat, date fiind costurile personale pe care aceștia le-au achitat. Totuși, eu nu pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat lucrurile într-o țară responsabilă, cu mecanisme de autoritate normale.
Următorul episod va fi difuzat pe HBO marți, 4 iunie, de la ora 21.00. Pe HBO Go, serialul poate fi văzut aici.
Intr-adevar, un miniserial de exceptie. Cvasi documentar, actori excelenti, cu expresivitate “sovietica”. Imi amintesc (aproape) perfect informatiile catastrofiste ce curgeau de la Europa Libera, RFI, DW si alte surse oficiale vestice, pe care le “prindeam” pe al meu Okean 205 cu trei US. Am primit pastilele cu iod si urmaream innebunit frontul atmosferic din est, despre care vorbeau localnicii ca e ultraradioactiv. Apoi, dupa cateva saptamani, a explodat zvonistica cu sute de morti, prapadul din nordul Romaniei, mii de cazuri de cancer subit etc.
As usual, o revenire/reevaluare facuta de Academie + alte institutii romanesti abilitate, prin anii 2010, a relevat banalul cel plictisitor: nu a fost nicio crestere semnificativa a incidentei/frecventei maladiilor specifice, niciun plus semnificativ de iradiere, aproape nimic. Iar in Ucraina, numarul de morti, care initial fusese evaluat (sperat) la niste mii, s-a limitat la cateva zeci, in zilele accidentului, si alte cateva zeci, in timp , in zonele afectate extraperimetral. Acum, in Prypiat, vietuiesc animale diverse intr-o vegetatie nu mai bogata ca cea obisnuita, la un nivel rezonabil de radiatii remanente….
Se dorea (spera la) un gigadezastru si a rezultat, in real, o schimbare adaptativa de manual gimnazial
Încadrarea de “cvasi-documentar” e interesantă, deși nu există 🙂 Craig Mazin, autorul mini-seriei, și-a făcut lecțiile temeinic. Există diferențe mari față de ceea ce s-a întâmplat în realitate, de genul că personajul Emmei Watson e compus din mai mulți savanți care au investigat nenorocirea. Sau că cei trei tehnicieni care intră în subsol nu se prăjesc nici pe departe atât de rău cât ne lasă să înțelegem filmul – deschiderea ecluzei a fost rapidă și ușoară și doi dintre ei mai trăiesc, dacă nu mă-nșel.
Toate lucrurile astea nu contează însă, cât timp filmul politic – ce încercam să povestesc mai sus – e foarte veridic și, cred, adevărat. Ceva de genul ăsta a făcut și Roberto Saviano, un italian care a investigat zdravăn mafia din Napoli, pentru ca ulterior să publice un “roman investigativ” pe nume Gomorra, în care situațiile și personajele sunt fictive, dar încearcă să rezume cât mai bine realitatea. Romanul a devenit lung-metraj și apoi serialul pe care ți-l recomand, de pe HBO. Toată treaba e înrudită cu “După dealuri” al lui Mungiu, unde Mungiu a negat repetat, la început, că este vorba de cazul real propriu-zis, ca să n-aibă bătaie de cap cu BOR-ul presupun, dar, de fapt, este.
În rest, cu morții, sunt într-adevăr cifre foarte diferite, Wikipedia spune de 51 în timpul catastrofei și imediat după ea, ca urmare a expunerii la radiație, și între mii și sute de mii în timp, din cauza contaminării. Din câte știu, efectele posibile ale Cernobîlului continuă să se prelungească în timp, iar cei care studiază toată treaba monitorizează încă diferite lucruri.
În zona Pripiat, fauna și flora sunt într-adevăr luxuriante, fiindcă animalele și plantele au fost lăsate în pace de oameni, cam ca la Delta Văcărești. Am văzut un documentar bine făcut despre asta. Explicațiile posibile pentru faptul că animalele o duc atât de bine erau două: ori că radiațiile nu au fost atât de nocive, ori că speranța de viață a animalelor e mult mai scurtă decât a oamenilor, deci tumorile nu apucă să se dezvolte.