Dacă ați fost în vacanță în Antalya sau ați auzit câte ceva despre dezvoltarea frenetică a zonei din ultimii ani, s-ar putea să fi remarcat un lucru: regiunea este un Disneyland pentru adulți, de dimensiunile unui județ. Iar motivul pentru care turismul de litoral turcesc are atâta succes e un gen de virtualizare fizică, pentru uzul mai puțin amatorilor de Internet. Continue reading
De azi, o să mă găsiți în fiecare joi, în Gândul, cu o rubrică de filme, TV, cărți, muzică, evenimente culturale, flori, fete și băieți, cu care vă puteți distra în fiecare week-end. Ceva de genul:
Petrecerile de Halloween sunt de toată jena. Sau cel puțin anunțurile lor. Totuși, în weekendul ăsta avem o premieră de film românesc (Box, de Florin Șerban) și un Palme d’Or la Mall. Iar o soprană celebră cântă Dowland și Purcell la Palatul Bragadiru. Continue reading
Expoziția World Press Photo poate fi văzută și la noi, începând de vineri, între statuile de la Universitate. Poftiți un preview.
Mai mulți copii din Moldova și detalii despre ce-a făcut Åsa Sjöström în Moldova puteți vedea aici. Alte imagini, pe site-ul World Press Photo.
Sven Zellner, fotograf german, a realizat o serie de imagini despre viața mongolilor cu bani din Ulan Bator, pe nume “Mongolian Disco”. Un montaj de la Leica Fotografie International: Continue reading
Fotografia Anului de la World Press Photo Awards nu e una violentă, ci despre speranță și comunicare. Ați văzut probabil imaginea lui John Stanmeyer, cu imigranții din Djibouti City, Djibouti, care încearcă să prindă semnal de mobil din Somalia pentru a comunica cu rudele. Vă povestesc despre ea fiindcă poate fi văzută, alături de alte 139 de fotografii de la World Press Photo Awards, în București, la Universitate, în expoziția prezentată de Fundația Eidos a lui Cristi Movilă.
Cipru, 1964: Don McCullin fotografiază conflictul dintre greci și turci. Un sat este evacuat sub supravegherea trupelor ONU. O bătrână costelivă, șubredă, încearcă să țină pasul cu ceilalți evacuați sprijinindu-se în două bețe, dar nu are spor, cu toate că un soldat britanic încearcă să o grăbească. McCullin îi face o poză, apoi îi spune unui prieten jurnalist: “E ridicol!” Lasă baltă aparatele foto, se duce și o ridică în brațe pe bătrână și o scoate din zona periculoasă. “Era ca o păpușă de cârpă care căzuse din mâinile unui copil”, își amintește după aproape 50 de ani fotograful.
De pe urma episodului s-a păstrat nu numai poza cu bătrâna, ci și o alta, realizată posibil de prietenul lui McCullin, cu acesta cărând-o în brațe. Întâmplarea e prima din documentarul McCullin (2012, regia Jacqui Morris) care definește dilema etică pe care și-a construit întreaga carieră celebrul fotojurnalist. La 77 de ani (la data filmului – 79, azi), McCullin este nu doar posesorul unei arhive care se întinde de la construcția Zidului Berlinului până la conflictul din Liban din anii ’80, ci și un vorbitor excepțional (și, apropo, dislexic).
Cristian Crisbășan a deschis, la Galeria Art Yourself (Str. Nicolae Ionescu nr. 11, paralelă cu Ion Mincu, în apropiere de Mihalache), expoziția Paris, etat d’ame.
Expoziția este deschisă până pe 15 mai. Ce spune Cristian Crisbășan despre Paris:
Parisul este ca o amantă superbă, elegantă, bogată, boemă, fără vârstă, însă isterică, nebună, capricioasă, arogantă, agresivă și perversă, care într-o oră te duce de mai multe ori din Rai în Iad și înapoi. O frecventezi o dată pe lună, dar nu poți avea o relație cu ea. Nici de prietenie, nici de căsnicie. Te duci la ea, te faci praf cu ea, și apoi revii la realitate. Pentru a reveni iar când intri în sevraj. Am trecut prin tot felul de locuri pe lumea asta, fiecare cu poveștile, aromele, culorile și sunetele lor, dar nimic nu se compară cu o cafea de-un ceas, băută în tihnă pe un trotuar la o măsuță rotundă de pe terasa unui bistro parizian. Este ceva unic în aer, în lumina de amurg, în tăcerea monumentală a vechilor ziduri, în diminețile însingurate, în nopțile pline de acalmie și tenebre.
În tradiția politicienilor pricepuți la toate, Elena Băsescu a publicat pe pagina ei de Facebook un selfie “de campanie” cu Elena Udrea. Poza face înconjurul rețelei, adesea cu comentarii nu prea laudative. Dar, până la urmă, care-i problema?
La fel cum Maria Grapini ține să-și posteze singură pe Facebook mesajele pline de greșeli de dactilo și agramatisme, Elena Băsescu a ajuns la concluzia că poate și știe să se pozeze singură. Trec peste discuția de conținut (e cea mai bună idee să te afișezi acum cu Elena Udrea într-un avion?) ca să spun un lucru care ține strict de poză și pe care mulți dintre noi îl știm, chiar dacă n-avem treabă cu fotografia propriu-zisă: dacă te pozezi de aproape, cu mobilul, o să ai capul umflat. Continue reading
D-d-d-d-d-dana
Atunci când începi să îmbătrânești, poți să te lauzi cu tot felul de chestii neverosimile care ți s-au întâmplat în viață. Eu am pățit cel puțin două. Una ar fi că i-am dat un interviu lui Ion Cristoiu – am fost la emisiunea aceea săptămânală pe care o avea pe Antena 3, parcă prin 2009. Cristoiu nu mai e la Antenă și interviul nu mai e de găsit pe net. Iar a doua, că i-am făcut poze, eu, ăla cu textele, lui Radu Sigheti, tăticul fotojurnalismului românesc, pentru un interviu pe care i l-am luat în The Industry (1, 2). Una din poze i-a plăcut lui Radu Coman de la Esquire, așa încât am construit în jurul ei un al doilea material:
Materialul e din categoria Ce-am învățat, în care niște grei gen Clint Eastwood sau Keith Richards sunt luați la rost cu privire la experiențele lor de viață. A apărut în primăvară în Esquire și îl postez și aici:
