De azi, o să mă găsiți în fiecare joi, în Gândul, cu o rubrică de filme, TV, cărți, muzică, evenimente culturale, flori, fete și băieți, cu care vă puteți distra în fiecare week-end. Ceva de genul:
“Ce Halloween scârbos! Mai bine un film bun. Sau o soprană
Petrecerile de Halloween sunt de toată jena. Sau cel puțin anunțurile lor. Totuși, în weekendul ăsta avem o premieră de film românesc (Box, de Florin Șerban) și un Palme d’Or la Mall. Iar o soprană celebră cântă Dowland și Purcell la Palatul Bragadiru. Continue reading →
Cum e asta: un venerabil și înalt funcționar al Imperiului Japonez, pe nume Nobusuke Tagomi, e agresat de niște derbedei din Gestapo la San Francisco, dar îi face strecurătoare cu un Colt de colecție, din secolul al XIX-lea. După ce face moarte de om, tulburat, Tagomi pune Coltul în cutia decorativă din care-l scosese și pleacă cu el la dealerul de antichități de unde îl cumpărase, ca să scape de el, fiindcă arma îi strică Zenul. Toată treaba se-ntâmplă în 1962.
V-am zăpăcit de tot: ce caută Gestapoul la San Francisco, în 1962, și Coltul în mâna japonezului? Tocmai aici e clenciul, zăpăceala asta se numește alternate history și e un gen literar construit pe premise ca: „Dacă războiul era câștigat de Hitler?” În Omul din castelul înalt (Nemira), premisa e tocmai asta, urmată de faptul că Hitler e închis la balamuc, sifilitic, iar nemții și japonezii se încaieră pe muțește, într-un altfel Război Rece.
Dacă vă așteptați la mult pac-pac și nazi shit, aflați că o să fiți dezamăgiți. Philip K. Dick e o minte curioasă care te face să te-ntrebi ce fel de vis e istoria, aia adevărată. Și, bineînțeles, cât de adevărată e.
Îți propunem Omul din castelul înalt și fiindcă Amazon face un serial după carte. Pilotul a primit note grozave de la criticii americani.
Poate, dacă știi că ești nebun, nu ești nebun. Sau încetezi să mai fii nebun. Te trezești.
Romancierii. Știu o mulțime de șmecherii. Uitați-vă la doctorul Goebbels; așa a început, scriind ficțiune. Zgândărește toate dorințele elementare care există în oricine, sub suprafața oricât de respectabilă. Da, romancierul cunoaște umanitatea, cât de netrebnică e, cum se lasă condusă de propriile testicule, cum e deturnată de propria lașitate, cum își trădează orice crez mânată de lăcomie – și singurul lucru pe care trebuie să-l facă e să bată toba, pentru ca să fie băgat în seamă. Și, bineînțeles, râde de efectele pe care le obține, în secret.
Vor să fie agenții, și nu victimele istoriei. Se identifică cu puterea lui Dumnezeu și se cred trimișii lui Dumnezeu. Asta e nebunia lor fundamentală. Sunt copleșiți de cine știe ce arhetip; ego-urile li s-au expandat psihotic, așa încât nu pot spune de unde încep ei și unde se termină divinitatea. Nu e hybris, nu e mândrie; e inflația ego-ului până la limită – confuzia între cel care venerează și ceea ce e venerat. Omul nu l-a devorat pe Dumnezeu; Dumnezeu a devorat omul.
În altă lume, s-ar putea să fie altfel. Mai bine. Alternative clare bine-rău. Nu mixturile astea subtile, amestecurile astea, pentru care nu există instrumente să le separi.
Dilema omului civilizat: corpul în alertă, pericolul – obscur.
Două personaje fără nume – tată și fiu -, un peisaj post-apocaliptic, carbonizat și lipsit de animale, plante și mai ales (alți) oameni, un cărucior de Billa plin cu ciurucuri și un drum: nu știu câți scriitori ar putea scoate un roman din atât de puțin, dar McCarthy o face și a obținut chiar un Pulitzer, în 2007, cu Drumul, tradus în românește de Editura Humanitas. Continue reading →
Prima rubrică de cărți am dat-o la Șapte seri acum câteva săptămâni, în ideea că vom găsi rapid pe cineva care să se ocupe de ele, printre alte lucruri pe care le-am prestat pentru revistă, mai aproape de jobul de consultant. Mi-am dat seama însă foarte repede că e ceva ce-mi place și m-am decis să iau în serios rubrica: mă obligă să citesc și, oricum, m-am plictisit să scriu despre media și comunicare. O să preiau pe Comanescu.ro, săptămânal, câte o cronichetă. Continue reading →
Editura “Art” a lansat ieri, la Green Hours, “Primul meu job”, a doua carte colectivă la care colaborez, de data asta coordonată de Florin Dumitrescu. Așa cum poate vă așteptați, la mine a fost ceva cu presă. Vedeți mai la vale ce anume. Continue reading →
Textul care urmează a apărut în Prima mea călătorie în străinătate, (Editura Art, 2010). Titlul din volum: Tinerețe cu gust de rom, mango, noroi și bumbac.
Eram patru: Scleros, ochelarist, pistruiat și colecționar de note mari la matematică, altfel dizarmonic și bătăuș, sau mai curând mâncător de bătaie până-i săreau lentilele din ramă. Wisent, poreclit așa după o pereche de blugi care ne provocaseră invidia, specializat în baschet, bere și înfulecat, zis Gogoașă, Grasu-contrabasu – și altele, mai demult, în școala primară. Și, în fine, Pală, fratele mai mic al lui Scleros, care nu era specializat în nimic, poate cel mult în rânjit, cu care se fofilase cumva în echipa noastră de trei, cu doi ani mai mare ca el – și cât înseamnă doi ani la vârsta aia! – pe la sfârșitul generalei. Continue reading →
