Caricaturile Profetului și libertatea de exprimare

Ideea de a fixa limite legale umorului, după asasinatele din redacția Charlie Hebdo, e greșită și neconformă cu legislația democratică. Caricaturile respective pot fi considerate excesive sau jignitoare de mulți, însă libertatea de exprimare include, în ea însăși, propriul exces și nu are cum fi altfel.

În mod curios, ideea de a interzice ceea ce poate fi o lipsită de haz bătaie de joc de credințele cuiva a fost susținută și de voci ale stângii, în numele corectitudinii politice, și de voci ale dreptei religioase (prin analogie cu deriziunea cu care Charlie Hebdo tratează, de exemplu, și Vaticanul). Argumentele au fost diferite, mergând până la imbecilități de genul “atentatele sunt pedeapsa lui Dumnezeu (cel ortodox) pentru luarea numelui lui în deșert” (de ce tocmai la Paris? de ce legat de caricaturi ale lui Mahomed…?). Dar, desigur, legitimarea asasinatului prin astfel de idei este marginală și o menționăm numai fiindcă indică un anumit Zeitgeist în care, din păcate, am ajuns să ne situăm de câțiva ani. Problema care se poate pune, mai rațional, e dacă nu cumva excesele satirice nu trebuie limitate pașnic, mai ales atunci când jignesc sensibilitatea sau ideile religioase ale unui grup important.

Aici, sunt de luat în considerare două aspecte, legile existente și felul cum funcționează libera exprimare în democrație. În privința legilor, tratate ca Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului menționează o serie de restricții ale dreptului la libera exprimare. Declarația este explicitată prin ceva numit Pactul Internațional cu Privire la Drepturile Civile și Politice, intrat în vigoare la ONU în 1976. Conform Pactului, limitările pot fi doar de două tipuri, referitoare la drepturile sau reputația altora sau, pe de altă parte, siguranța națională, sănătatea sau morala publică. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în 1953, reformulează ușor diferit acest gen de limitare, pentru a adăuga “imparțialitatea puterii judecătorești” pe lista de posibile restricții.

Așa cum se poate vedea din conspectul de mai sus, limitările au în subtext ideea de stat/națiune și interesul public care decurge din aceasta, și nu interesul unor grupuri, fie ele religioase sau de altă natură. Logic, ele tind să fie exhaustive, adică să constituie o listă generală, dar completă a cazurilor când dreptul la liberă exprimare poate – dar nu e musai să fie – restricționat. O anume sensibilitate pe care o au adepții unei religii nu are un caracter național sau statal, deci nu poate constitui obiectul limitărilor. Sau, cum s-a tot spus, în democrație blasfemia e admisă.

Este însă un exces de acest gen și dezirabil, dacă tot e admis? Într-un sens, nu, într-un altul, da. A blasfemia de dragul blasfemiei nu e nicio scofală. E un gen de cruzime, de victorie facilă și de prost gust. Totuși, un enunț legal care să constituie un numitor comun în privința excesului este imposibil de elaborat, și nu numai referitor la sensibilități religioase divergente. Acesta e motivul pentru care blasfemia, și altele asemănătoare, nu sunt interzise.

Dar de ce ar fi de dorit, în alt sens, satira excesivă? Cu câteva luni înainte de atentatele de la Charlie Hebdo, opiniile foarte apăsat critice la adresa Islamului ale lui Bill Maher, cel care face Real Time pe HBO SUA, au stârnit vâlvă. Maher a fost și el criticat de diferite voci, dar cel care i-a luat apărarea a fost Michael Moore. Moore, celebru prin Fahrenheit 9/11, o meditație conspiraționistă, dar sclipitoare referitoare la dezinformare, a explicat: “Comedia (în sensul de satiră – n.n.) este și ar trebui să fie o afacere riscantă. Comicii (…) care duc comedia la limită – și depășesc această limită din când în când – sunt cei către care suntem atrași. Ca să îi încurajăm, trebuie să nu îi condamnăm prea tare atunci când o fac. (…) Oamenii de felul lui Bill Maher, care își asumă riscul de a fi bufonul regelui – spunând lucrurile pe care ceilalți dintre noi le gândim, sau ne-am dori să le gândim, dar ne e teamă să le exprimăm – trebuie susținuți, nu reduși la tăcere.”

E greu să ne imaginăm că echivalentul contemporan a ceea ce se numește în istoria literaturii pamfletar – fie el caricaturist la Charlie, fie Bill Maher de la HBO sau Jon Stewart de la Comedy Central – ar putea avea un soi de ceas intern care să prevină oricând și oricum excesul, evitând permanent să jignească tot felul de sensibilități. În diferite epoci din istorie, libertatea de expresie nu a fost niciodată exact atâta cât trebuie, ci ori prea multă, ori prea puțină. Shimon Peres a exprimat admirabil acest paradox într-un alt mod: “Televiziunea face dictatura imposibilă și democrația insuportabilă.”

Dacă exercitarea unui discernământ personal, editorial, este de dorit într-o problemă ca a caricaturilor Profetului, restricțiile legale sau administrative sunt de neconceput. E drept că libertatea de exprimare conține în sine excesul, dar la numai 25 de ani de la vremurile când nu aveam așa ceva, știm cât de importantă este.

Articol scris pentru ediția de joi, 15 ianuarie 2015, a săptămânalului Dilema veche. Imagine de la manifestațiile din Bruxelles de după atentat, de Valentina Calà.