Care sunt primele jucării de care vă amintiți?

Cea mai veche amintire: nu poate fi mai veche de vârsta de doi ani, spun studiile. Ba da, spun alte studii, ai avut amintiri mai vechi, dar le-ai uitat după câțiva ani. Ba nu, adică da, spune alt studiu, cea mai veche amintire a ta nu e reală.

Subiectul e unul fascinant, dincolo de implicațiile științifice. Mai ales că se pot spune atât de multe și de diferite despre el. Am stat și m-am gândit și eu și n-aș prea putea să mă laud cu o amintire, reală, falsă sau indusă, care să dea pe cineva pe spate. După aceea mi-am dat seama că întrebarea se pune mult mai interesant în alt mod (care, da, atrage puțin alte răspunsuri): care e prima jucărie de care ne amintim? Încep eu:

Un tractor de plastic, galben cu roți albastre Dacă ați crescut în comunism, știți probabil la ce mă refer, erau extrem de răspândite. Dar mai ales în varianta roșie, cu roți negre, mai realistă. Lung de vreo 15 centimetri, cu roțile din spate cu diametrul de vreo opt. Era o jucărie destul de durabilă, mai ales că puteai trage de roțile de plastic pentru ca să le scoți de pe axul simplu, metalic, și să le pui la loc. Am conviețuit destul de mult cu al meu, după aceea le-am văzut pe cele ale congenerilor, roșii cu negru. Bineînțeles, prima oară când am văzut versiunea standard la un alt copil, m-am simțit un pic invidios. Dar m-am repliat repede în afecțiunea față de mutantul meu galben cu roți albastre, pe care l-am vernisat pe la vreo groapă cu nisip. Al meu era mai frumos. Ba nu, au opinat posesorii de tractoare negru-roșii. Ba da, ba nu…

O “căruță” cu păpuși. Așa îi ziceam și nu știu cum să-i zic altfel: o chestie paralelipipedică, de tablă, cu roți tot de tablă. Nu-mi vine să cred câtă tablă era în jucăriile copilăriei mele. Tablă în care te puteai tăia, tablă pe care puteai pune limba, pentru ca să simți gustul de metal, derutant. Dimensiuni aproximative: 20 X 30 de centimetri, diametrul roților, în jur de cinci centimetri. Culoarea: ceva amestec de verde-cianură și cinabru, avea niște înflorituri pe care nu mi le mai amintesc, decât că erau destul de estetice. Parcă interiorul era bleu.

Străbunică-mea, o austriacă pe nume Omama, o dotase cu o sfoară și nu știu exact de unde, dar probabil second hand, obținusem niște păpuși fără mâini și haine, pe care Omama le ambalase pudic în niște cârpe multicolore, ca pe niște șaorme. Le plimbam cu căruța prin casă până mă dureau picioarele.

Era extraordinar de multă tablă în copilăria mea. În câte-o străfulgerare, îmi amintesc de mașini de tablă, elicoptere de tablă, motociclete de tablă și tăieturile la degete cu care te alegeai atunci când te-apucai să demontezi sau să desfaci o jucărie.

O oglindă. Asta era beleaua belelelor. Bunică-mea, la care am crescut până pe la șapte ani, era o femeie cochetă după model interbelic, cu șifoniere pline cu haine. Avea absolută nevoie de o oglindă, în hol, și Nenea Pântea, tâmplarul familiei, îi trăsese o ușă-oglindă la o debara sau ceva asemănător. Habar n-am ce era în spatele oglinzii și nici nu mă interesa, în ciuda potențialului gotic al situației. Mă interesa oglinda, cu o ramă de-aia aurită, oldskool, în fața căreia mă desfășuram cu arsenalul tipic, tot felul de bețe, săbii, mașini și alte tâmpenii. Nu știu de ce mă desfășuram acolo, acum mă gândesc că obțineam o senzație de spațialitate și o multiplicare a lumii în care trăiam, de altfel nu foarte necesară în holul care era încăpător.

Ei bine, cumva, deși înțeleg că eram un copil destul de potolit, am reușit să sparg oglinda aia de vreo două ori, fără alte urmări decât groaza bunicii. Cum bunica avea nevoie și de oglindă, și de nepot, a aranjat cu Nenea Pântea să-i facă un grilaj maro, cu o dungă aurie. Decupajele arătau ca hidrocarburile aromatice de la lecția de chimie, niște hexagoane cu două laturi mai lungi. Grilajul și oglinda au supraviețuit până prin anii ’90. Bunica, până prin anii ’80.

Cățelul. Să mă tai dacă țin minte cum îl chema, dar îl chema într-un fel cu siguranță. Așa cum mi-l amintesc, caracteristica lui principală consta în faptul că avea toate cele patru picioare răscrăcărate, turtite într-un singur plan (ca o dronă cu susu-n jos, dacă e să îl comparăm cu ceva). Probabil îl călărisem temeinic la vârste mult mai fragede, până îl adusesem la starea asta de turteală. Am auzit că mulți au avut o jucărie de pluș favorită, cu care au dezvoltat o relație specială. Probabil, pentru mine el a fost. E totuși un personaj enigmatic, despre care nu știu nici cum a apărut în viața mea, nici ce mă lega de el, nici cum mă jucam cu el și nici când a dispărut.

*

Acum, n-aș putea să vă spun exact la ce ne folosesc toate astea. Dacă ar fi să facem exerciții de psihologie, tractorul te trimite la alteritate, conștiința diferenței, valorizată ca atare. Căruța cu păpuși e dubioasă, atâta cât poate fi dubios un băiat care se joacă cu păpuși, dar nu s-a transformat în crize de identitate gender. Oglinda e reflexivitate, dar și dorință de explorare, presupun că mă cufundam în ea la fel cum ne cufundăm azi într-un browser de Internet, ca într-o altă lume. Iar cățelul e un zeu secret, foarte refulat.

Nu știu dacă nu bat câmpii – toate interpretările de mai sus s-ar putea să fie niște tentative stupide de psihologie populară sau, la fel de bine, ce cred azi despre mine, și nu ce credeam atunci. Dar, cum spuneam, mi se pare, cel puțin, un exercițiu de nostalgie amuzant. E motivul pentru care am scris – și mai ales pentru care vă invit și pe voi să-mi povestiți.

5 thoughts on “Care sunt primele jucării de care vă amintiți?”

    1. Păcatele mele, n-aș îndrăzni să răspund la întrebarea asta, nu-s psiholog de meserie. Eu unul nu-mi amintesc de ce visez, de exemplu. Am înțeles că de visat visează toată lumea, dar numai unii pot reproduce pe trezie. Nu știu cât de grav e 🙂

  1. O păpușă negresă, de vreo 20 de centimetri, cu părul aspru și scurt. Bănuiesc că era perioada în care țara noastră era prietena Africii…Îmi amintesc contrastul feței cu albul ochilor și irisul căprui. La fel, buzele roz, zâmbitoare. Cu puțin efort, puteam să-i mișc mâinile și picioarele, cât să pretind că ar merge.
    Cred că inițial a avut o rochie, ceva, însă o țin minte mai curând dezbrăcată. Oricum, mai târziu o îmbrobodeam în batiste – mai ține cineva minte batistele de 4 lei??!!
    Nu mai știu cum o chema la origine, dar la un moment dat îi ziceam Nioka. Cred că circula pe undeva o poveste tristă despre copiii din Africa, al cărei personaj principal era o fetiță cu numele ăsta. Oricum, din cauză păpușii stabilisem că atunci când voi crește urma să merg în Africa și să am grijă de copii.

  2. La vreo patru ani, pilotat de doua fetite, am incercat sa ajung in statia de autobuz a satului, sa merg “la nana”, care locuia la oras, avea casa mare incapatoare, baie nemaivazuta, jocuri frumoase (poligon auto cu masini cu cheita si semne de circulatie). E cea mai veche amintire. Mai simt si acum mirosul cartilor de colorat (cateva le mai am si astazi).

  3. O papusa mare de plastic, pe care o chema Lidia, doar cateva minute am admirat-o dupa care am bagat-o in foc in soba pt ca era foarte rece si am vrut sa o incalzesc, o guma de sters capsunica pe care am incercat sa o mananc, creioane colorate si o tricicleta de metal, astea sunt cele mai vechi amintiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *