Discursul de miercuri al președintelui Băsescu a fost promovat isteric de majoritatea televiziunilor. Pentru a-l prelua, însuși apoliticul PRO TV, bătut la ratinguri de Antena 3 de câteva ori de când cu protestele, l-a privat de spațiul de emisie pe Cătălin Măruță, blegomanul rege al după-amiezelor de criză.
Vorbind serios și cu un efort de distanțare rațională, nu putem ocoli truismul că Traian Băsescu este un președinte cu părți bune și părți rele. Nu e nici Hitler, nici Iisus, contrar a ceea ce susțin în aceste zile două jumătăți de Românie, iar cele două mandate ale sale vor fi cântărite cel mai bine de istorici. Și, probabil, la scara unui secol, Băsescu va fi o notă de subsol, fiindcă n-a făcut nici Unirea, nici Independența și nici evenimentele din 1989.
Dacă istoricul viitorului va folosi ca bibliografie discursul de acum două zile, probabil că nu va greși prea tare, cel puțin în partea de bilanț. Desigur, președintele și-a exagerat unele merite și a aruncat vina pe dușmani pentru anumite eșecuri, dar sursa Băsescu poate fi confruntată cu altele. Și atunci, de ce Traian Băsescu a produs dezamăgire? Am găsit trei cauze.
- TIMINGUL. Primul motiv se leagă de momentul în care a fost rostit discursul. Politicienii, ca și jurnaliștii, au succes când spun cu cinci minute mai devreme ceea ce știe/așteaptă/simte toată lumea. Discursul politic nu e teritoriul revelațiilor filozofice și nici al inovațiilor retorice. O dovedesc platitudinile luminoase ale lui Barack Obama sau vocabularul limitat al lui Sarkozy. Despre stil, însă, mai la vale: aici remarcăm doar faptul că Traian Băsescu a ieșit nu cinci minute mai devreme, ci la vreo cinci zile după ce publicul a început să se întrebe de ce nu vorbește despre proteste.
- STILUL ȘI INGREDIENTELE. Dincolo de o analiză precisă, enumerarea propriilor succese politice nu-i prea iese președintelui. Pe vremea când era mult mai popular, de Revelionul 2007/2008, Traian Băsescu a fost de asemeni huiduit, pentru un discurs cu fix aceeași structură, tehnic și rațional. Dacă nu spune “Iarna nu-i ca vara” sau nu-l parafrazează pe Dinică-Semaca cu “M-au ciuruit”, Băsescu nu are succes. E în firea lucrurilor: prin America, politicienii sunt învățați să vorbească “în sincroane” (declarații scurte, pentru TV) de cel puțin 20 de ani.
- SCUZELE ȘI DEMISIA. Primele au sunat destul de natural, dar la ce bun regretele publice în politică? E drept, Traian Băsescu a avut un moment în care le-a folosit cu succes, în 2004, atunci când i-a spus lui Adrian Năstase că ei, amândoi, provin “din sistem”, din comunism. Dar la vremea respectivă a fost o asumare exagerată, care a avut rolul de a pune stigmatul pe adversar: Năstase arată ca un produs mult mai tipic al comunismului decât Băsescu. Prin contrast, scuzele pentru intervenția TV contra lui Arafat, cuplate cu non-răspunsul furnizat la întrebarea cu demisia, sunt contrariul exagerării, un soi de litotă politică. Pachetul format din “mai fac gafe” și “nu îmi dau demisia, decât dacă asta e singura soluție” are ca destinatar, cel mult, segmentul din ce în ce mai restrâns al susținătorilor.
Sau nu? E greu de contestat că miercuri, Băsescu a atins un soi de minim public absolut al perioadei de când e președinte. Are a se teme de urmări? Nu e nici în campanie electorală, nici la referendumul pentru demitere din 2007. Ce crede azi electoratul e, ca să zic așa, amânat, dacă nu cumva protestele nu vor crește mult în intensitate. Și Băsescu a jucat, ca la bursă, “pe scădere”, de parcă ar fi știut perfect prognoza meteo. Care, apropo, e publică, pe site-ul institutului meteo.
Dar, mai ales, necarismaticul discurs funcționează acceptabil ca legitimare politică, în ochii cancelariilor occidentale. Și ca avertizare nu atât la adresa USL, cât a întregii clase politice. Când se desprimăvărează, de exemplu, Băsescu ar putea pleca la vânătoare de rinoceri PSD, lilieci PNL dar mai ales de pupeze PDL. Acum nu e cazul.
Asta, din nou, dacă acest gen de tabiet politic nu va fi răsturnat cu totul de Piață. Dar asta e, iarăși, un subiect pentru istoricii viitorului și nu pentru gazetar, care e prizonier al prezentului.
Articol scris pentru ediția de tipar de vineri, 27 ianuarie a ziarului “România liberă”
Imagine via Wikipedia
