Udrea e substantiv comun pentru șpaga bugetară, spune Victor Ponta. Ba priviți-l azi pe Vadim Tudor și îl vedeți pe Victor Ponta de mâine, răspunde PDL într-un comunicat, în care sugerează că “imberbul socialist” încearcă degeaba să se joace de-a Stalin.
2001, vara, o țară de la marginea Uniunii Europene: sunt vremuri în care singura formă de bărbăție politică acceptată și cunoscută e aruncatul cu insulte-n adversar. Politicienii s-au lepădat, în mare parte, de cenușiul și limba de lemn din vremea comunismului, dar umblă îmbrăcați bizar, în pirați, sau dau din mop și andrele în lipsă de altceva mai bun. Iar atunci când n-au astfel de proteze gestuale, se iau unii de alții ca orbul de gard, sub privirile consternate ale celor care au citit mai mult de două cărți în viața lor. Care să fie explicația unui astfel de comportament?
La capitolul deghizări fistichii, e vorba, așa cum am mai spus-o, de o zonă naivă a electoratului, care poate reacționa admirativ în fața spectacolului de bâlci. Piratul Mazăre și andrelista Udrea se diferențiază, la urma urmei, de marea masă de purtători de costume ori proaste, ori ostentativ de bune din Parlament. Dar cum rămâne cu discursul nervos?
Acesta e provocat, întâi și-ntâi, de un impuls primar de mahalagiu călcat pe coadă. De o îndelungă și unanim acceptată, pe la noi, școală a vieții, care te învață că a te da la o parte atunci când ești lezat e inacceptabil. Unanim acceptată în medii rurale sau la periferia orașului, desigur. Însă politicienii români, reprezentativi la urma urmei pentru societatea authotonă, se spurcă unii pe alții și din alte motive. Față de mahalagiii oarecare, ei au și un public, caracuda din partid, soțiile, soții și așa mai departe, iar porcăriile scoase pe gură stârnesc fluierăturile admirative și aplauzele groase ale tuturor acestora. În plus, au ajuns “departe”, pornind “de foarte jos”, iar asta îi îmbată. Și, în fine, aceleași mizerii spuse pe seama adversarului mai au și un grad oarecare de eficiență politică, deoarece catalizează electoratul propriu și stârnesc indignarea acestuia la adresa adversarului.
Desigur, insultele acestuia sunt o dovadă de bădărănie maximă în ochii propriei caracude, deși adesea e vorba de răspunsuri cu aceeași monedă. Un anumit gen de persoană caracterizată prin isterii partizane nu poate însă accepta, cu niciun preț, că și propriul idol politic e de fapt un măgar. Sigur, acest gen de tărăboi nu e deloc eficient dacă e vorba de convertit alegători noi la cauza proprie. Dar de câte ori, în ultimii 20 de ani, s-au adresat politicienii români moderaților, indecișilor și electoratului advers?
Stalin și Mao. Timbru chinezesc din 1950. Imagine Wikipedia
Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 17 august a “României libere”
