Acum câteva zile, Adrian Sârbu a fost confirmat [știrea pe Reporter Virtual] în chip de director general al CME, compania-mamă a PRO TV, până pe 31 decembrie 2016. Faptul, care e mai degrabă știre pentru acționarii companiei, s-a propagat și în presa generalistă. De ce? Pe lângă reputația lui Sârbu, care a creat televiziunea așa cum o știm, în România, un detaliu birocratic legat de numele aceluiași poate influența mersul lucrurilor în întreaga piață media din România.
Deși fondatorul PRO nu a dat decât două sau trei interviuri în viața lui, biografia lui e relativ cunoscută, și ea, publicului larg: din regizor de documentare realizate pentru Studioul Sahia, Sârbu devine personaj politic în primele guverne de după 1990, ale FSN, după ce filmase extensiv evenimentele petrecute în decembrie 1989 în sediul fostului Comitet Central. La începutul anilor ’90 lansează Mediafax și PRO FM și, în același timp, tatonează piața TV cu ceva numit Canal 31, de sport. 1 decembrie 1995 este data la care Adrian Sârbu pune pe sticlă cea mai importantă din invențiile lui, celebrul PRO TV, care a început cu fraza cunoscută a Andreei Esca: “Bună seara, România, bună seara, București”.
PRO TV a devenit ulterior o televiziune nu doar populară, ci și iubită, chiar fenomen de mase datorită diferitelor campanii, cărți poștale și evenimente organizate în curtea postului din Pache Protopopescu. În anii ’90, postul avea greutate politică, ca dovadă legenda, care circula și încă circulă în cercurile media, că PRO TV ar fi câștigat alegerile pentru Emil Constantinescu, în 1996, atrăgând apaticii la vot cu o carte poștală pe nume Votezi și câștigi, prin intermediul căruia postul organizase o loterie.
Problema lui Adrian Sârbu, la vremea respectivă, era că generase un fenomen pe o piață care nu putea susține așa ceva. Altfel spus, banii din publicitate nu erau suficienți pentru standardele înalte pe care le crease PRO TV. Din acest motiv, mai ales, Adrian Sârbu a intrat în parteneriate cu Ion Țiriac (de la început) și ulterior cu compania de media deținută de Ronald Lauder, fiul celebrei Estée Lauder, companie pe nume Central European Media Enterprises, alias CME. Au urmat ani în care PRO TV și-a pierdut o bună parte din glamour-ul și relevanța socială din primii ani, dar s-a păstrat ca lider de piață și pivot al uneia din cele mai solide afaceri de media de la noi. După anul 2000, tabloidizate și depolitizate, Știrile PRO TV au alimentat discuțiile despre prietenia dintre Sârbu și puterea PSD, care acordase reeșalonări de zeci de milioane televiziunilor românești (și nu numai PRO TV), la plata de taxe pe salarii și TVA. În aceiași ani, Florin Călinescu, cel care se identificase cu postul împreună cu Andreea Esca, dispărea din grilă cu destinația Tele 7abc și lucrurile deveneau, în linii mari, cam ceea ce sunt astăzi.
Cu o excepție. 2004, sfârșitul guvernării PSD, a găsit PRO TV în poziția de lider de piață – e drept, de astă dată cu un challenger vizibil, în Antena 1. Până prin 2008-2009, Adrian Sârbu a fructificat această poziție sub forma veniturilor din publicitate, pentru a ajunge, în același timp, numărul 1 în CME global. Necazurile cu banii se terminaseră și, din punct de vedere politic, PRO TV a avut un sumar mai degrabă indiferent la scandalurile și meciurile guvernanților, care au devenit pâinea de toate zilele a televiziunilor de știri.
În paralel, Sârbu i-a vândut lui Ronald Lauder o mare parte din business-urile de media pe care le crease în România: toată operațiunea de TV, pe cea de radio și o serie întreagă de asset-uri legate de producție de conținut. Din păcate pentru el, odată cu numirea lui [știrea în Ziarul financiar] în poziția de CEO (Chief Executive Officer) al CME, omenirea intra în primul an de criză, 2009.
Aici începe o poveste mai puțin spusă, fiindcă nu a fost vorba tocmai de realizări glorioase, bune de pus în comunicate de PR. Dat fiind stilul expansionist de management al lui Sârbu, pe criză, CME a început să aibă probleme de lichidități. Compania a renunțat la operațiunea din Ucraina (TV 1+1) și a vândut o parte din acțiuni la Time-Warner.
În aceiași ani, însă, posturile CME își păstrau poziția (de obicei, de lider) pe piețele din Europa de Est, chiar dacă produceau pierderi. Creșterea participației Time-Warner era inevitabilă, iar aceasta a ajuns, anul trecut, la 49,9%, adică pachetul de control [știrea în The Industry].
Din nou, detalii contabile, dar cu o semnificație ce merită povestită. CME-ul lui Lauder și Sârbu era mai degrabă întreprindere de familie, creatoare, tipică și mobilă. Cotată la bursa din New York, compania nu s-a tranzacționat niciodată foarte mult și nu a beneficiat de participarea importantă a unui fond de investiții sau ceva asemănător. Atunci când proprietarul și/sau CEO-ul au puteri discreționare și știu ceea ce fac, compania rezultată e (comparativ) mică, mobilă și inovatoare, cu un rol benefic pe piețele pe care operează. Așa a fost, în România, și Ringier, care a avut un aport important în civilizarea pieței românești.
Cu totul alta e filozofia giganților din clasa Time-Warner. În acest caz, vorbim de al doilea mare conglomerat de media al lumii, care s-a constiuit prin achiziții și fuziuni, din entități diverse. Ajunge să pomenim numele lui Ted Turner și pe ale lui Harry, Albert, Jack și Sam Warner, ca și pe al legendarului creator de reviste Henry Luce (căruia i se datorează Time, Life, Sports Illustrated), ca să ne facem o idee despre dimensiuni. În momentul de față, Time-Warner este o companie cotată la bursă, la care câștigurile din dividende contează, iar acționarii sunt foarte diverși. La astfel de companii există adunări generale ale acționarilor, trimestrial, și un control mult sporit al acestora asupra managementului, de unde o politică mai conservatoare, orientată către profit. Managementul unor astfel de firme trebuie să producă, vrând-nevrând, dividende la fiecare sfârșit de an, iar performanța pe bursă e și ea foarte importantă din cauza tranzacționării reale a acțiunilor, care și ea produce valoare pentru posesori.
Cu alte cuvinte, Time-Warner poate fi foarte interesat de CME, o companie care în 2012 a produs 772 de milioane de dolari, dar în același timp e cu ochii pe scăderea importantă a cifrei de afaceri, care în 2011 era de 865 de milioane. De anul trecut, gigantul american deține nu doar 49,9% din CME, ci și două posturi-cheie în board-ul companiei, ceea ce nu se potrivește prea tare cu filozofia ego-oriented, energică și tinzând către excelență chiar cu prețul pierderilor, a lui Adrian Sârbu.
Toate aceste explicații istorice, laborioase, sunt necesare pentru a vedea de ce confirmarea lui Sârbu în poziția numărul 1 de la CME era văzută ca problematică. Au existat zvonuri despre întoarcerea în România și o posibilă alianță sau colaborare cu RCS-RDS.
Episodul recent, în care PRO TV SA a solicitat Romtelecom un tarif mult crescut pentru posturile românești ale CME, trebuie văzut în acest context. Adrian Sârbu avea nevoie de rezultate bune pentru confirmarea în poziția de CEO al acestei companii.
Desigur, Romtelecom nu e singura sursă de venit a CME, așa că Sârbu a obținut confirmarea și fără banii ceruți.
Preocuparea pentru România a fondatorului PRO se vede și într-o clauză din noul contract, conform căruia acesta are dreptul să rămână șeful operațiunilor din România în ipoteza că va fi demis din fruntea companiei. Și astfel ajungem și la piața internă, care va fi în continuare mai dinamică datorită prezenței lui Sârbu în fruntea CME, și implicit a televiziunilor PRO de la noi. Dacă Time-Warner ar fi adoptat un stil mai prudent și ar fi impus un manager străin, investițiile în calitate ar fi fost mai mici și am fi avut mai puține emisiuni din clasa Românii au talent sau Vocea României. Desigur, televiziunile PRO și-ar putea reduce puțin ritmul, dar e mai puțin probabil că operațiunea românească a CME va pierde caracteristicile de lider de piață și trend setter. Așa încât confirmarea lui Adrian Sârbu la CME e o veste bună pentru toată lumea, mai puțin pentru invidioși.
Articol scris pentru ediția de joi, 11 aprilie, a săptămânalului Dilema veche.
Este probabil un lucru comun să te întrebi, Adrian Sârbu legendă sau mit ? Mogul sau antreprenor ? Vizionar sau manager dictator ? Asta este astăzi, mai multe persoane în una. Este vorba de peste 20 de ani de activitate în politică și media, între politică și media. După ce am citit articolul lui Iulian Comănescu despre Adrian Sârbu, am început să re-țes ideile despre dl. Sârbu. Oare ce era el înainte de decembrie 1989, mai ales ce fel de om ? Cum erau filmele pe care le lucra pentru studioul cinematografic Alexandru Sahia ? Ce subiecte abordau ? Era el un talent regizoral ? Care era locul său în lumea documentariștilor ? Unde funcționa o ierarhie valorică, ce a dat maeștri documentariști dar și regizori de film artistic, și profesori. Cea mai spectaculoasă expresie a lui Adrian Sârbu, pentru mine, a fost clipul de recrutare de personal pentru Consiliul pentru Reformă și Relații Publice al guvernului României, din 1990. Erau imagini luate din helicopter, în zbor deasupra pieței Victoriei, cu un mesaj înălțător, pe măsură. La selecția de personal am fost examinat de Rodica Georgescu, cumnata prim-ministrului Petre Roman, de George Marinescu (odihnească-se în pace!). În cadrul CRRIP exista un departament pentru presă și comunicare, șeful CRRIP era Adrian Severin, iar șefii de divizii erau Rodica Georgescu, Dorel Sandor, Vladimir Pasti, etc. La vremea aceea dl. Sârbu a fost implicat într-un scandal cu cote de hârtie de ziar, în care s-a contrat cu Petre Mihai Băcanu. Practic lui Sârbu i s-a pus în cârcă faptul că ar fi cenzurat accesul la hârtie, ziarului de opozitție, anti-fesenist, de la acea vreme, România liberă. Ca urmare a presiunii publice și politice, Adrian Sârbu a plecat de la guvern. De aici încolo începe poveste mea și a altor colegi de generație. Și povestea lui Adrian Sârbu. A fost mai întâi Curierul Național (n.1991), un proiect pus pe picioare de el, cu frații Păunescu, apoi Mediafax (n. 1991). Mi-aduc aminte că primeam patru pagini, frumos tipărite, la birou din buletinele Mediafax, ceva ireal la acea vreme. Când Agerpres produce informație la greu, Radio România- RADOR testa livrarea de informație prin Internet (în 1992), era o luptă grea, în coasta industriei comuniste de știri de agenție. Am avut apoi parte de o întâlnire la un ceai cu Adrian Sârbu, în 1992, când mi-am permis să cer o întrevedere cu el, pentru că nu înțelegeam de ce tot trăgea să mă angajeze Mediafax și Mihnea Vasiliu, mai ales pentru ce bani. Evident a fost o întâlnire scurtă, am pus vreo două întrebări la care nu am primit răspuns, pentru că au intra niște oamei în birou. Și cu asta s-a rupt filmul, am plecat. Ani după aceea am avut ocazia să lucrez pentru PRO TV, emisiunea “Prima pagină”, sub conducerea Iolandei Stăniloiu și împreună cu Radu Moraru. M-am întâlnit cu legendarul Sârbu care intimida pe mulți, la lift (nu era singura întâlnire, dar celelalte întâlniri din 1996-1996, erau la niște ședințe de redacție al PRO TV). Am urcat împreună și i-am spus cine sunt, pentru cine lucrez și de recrutarea cu elicopterul. Și-a adus aminte, dar cu detașare. Mai am multe de spus, și nu cine șite ce secrete. Dar trebuie spus că, în bine sau în rău, Adrian Sârbu este un om de manual. Nu știu, management media, vizionar, schimbător de societate, exemplu prost (destul de tiranic), dar cine suntem noi să judecăm ? Noi nu suntem istoria, îi urăm succes!