Artistul și disidentul Ai Weiwei a postat de curând pe Facebook o poză provocatoare, dar care stârnește reflecția. Într-o încăpere gen galerie, un bărbat își pozează degetul mijlociu ridicat obscen, în manieră internațională, dar și pe alți doi bărbați care la rândul lor fac același gest gest și pozează o fotografie dintr-o piață, în care un al patrulea bărbat își fotografiază antebrațul și degetul arătat unei clădiri impozante, greu de identificat. Ce e tulburător în toată povestea asta?
Despre revoluțiile de pe Twitter (sau Facebook) s-a scris de nenumărate ori. Am făcut-o inclusiv eu, în această rubrică, legat de protestele din Piața Universității. La noi, Facebook-ul e mai popular și a fost mai activ decât blogurile și Twitter-ul în materie de proteste, nu numai în toamna lui 2013, dar și în ianuarie 2012. Pe alte meridiane, lucrurile s-au văzut mai degrabă pe Twitter.
În lucrarea lui Ai Weiwei nu e însă vorba nici de Twitter, nici de Facebook, ci de poze făcute cu mobilul. Imaginile, care sugerează un șir infinit, ca al celor obținute în oglinzi paralele, par a aștepta, e drept, să-și ia zborul din mobile către rețele, dar poza artistului chinez e suficientă în sine. Spune, în primul rând, ceva despre instinctul de imitație, cel care a fost teoretizat de Richard Dawkins în Gena egoistă. În capitolul dedicat memeticii, Dawkins argumentează că și formele culturale se propagă după un mecanism asemănător genelor. Esența invariabilă, repetitivă, a unui lanț de asemenea forme se numește, analog genei, meme. Exemple de astfel de meme-uri sunt trendurile de modă, anecdotele care se transmit dintr-o țară într-alta cu ușoare modificări și multe altele. Dar mai ales meme-urile se găsesc pe Internet, sub forma binecunoscutelor virale. Cine a văzut originalul și nenumăratele replici ale lui Țăran în Spania știe exact despre ce e vorba.
La fel și cu gestul celor trei bărbați din poza lui Ai Weiwei, plus unu în poza din poză. E un gen de imitație care duce imediat cu gândul la solidaritate. Însă un tip nou de solidaritate, una mediată. Ce-ar fi semnificat o imagine nu cu 3+1 bărbați în 1+1 poze, ci cu patru bărbați într-o singură poză? Mie, personal, o astfel de imagine îmi sugerează un gen de imitație mai ostentativ, chiar prostesc (dincolo de gestul obscen). De ce? Poate pentru că o imagine “dintr-o bucată” ar fi presupus nu o încăpere decontextualizantă, în care prima poză e agățată pe neutrul perete de galerie, ci o piață, în care cele patru degete ridicate în sus ar fi fost expuse privirilor, deci ostentative, indecente și contestatare.
Cu alte cuvinte, imaginea mică, cea a unui singur deget, a început să ne spună ceva despre imaginea în care este cuprinsă. E ca-n teoriile lui Gide despre mise en abyme: povestea din poveste contribuie cumva la prima poveste, mai mare.
Dar să continuăm exercițiul mental. Un bărbat făcând un gest obscen la adresa unui templu al autorității, într-o piață, s-ar putea să fie curajos, și dacă își pozează gestul. Patru bărbați care fac același lucru sunt, în schimb, puțin ridicoli. E maimuțăreală. Dar, în același timp, imaginea provoacă la privitor un anume disconfort. Evident, unghiul îl implică pe acesta (cel mai apropiat deget mijlociu ar putea fi al lui), e, cum se spune la școala de imagine, subiectiv. Iar asta contează: dincolo de imitația prostească, e și senzația că așa ceva “nu se face”. De ce “nu se face”? Decență pură și simplă sau conformism politic?
Dacă ar fi decența, și primul gest, cel din poza de pe perete, ne-ar provoca disprețul, iar despre poză n-ar merita scris, decât, eventual, în felul: “Ai Weiwei a luat-o razna”. Dar, dimpotrivă, gestul provoacă reflecție. Exercițiul mental arată că vorbim despre conformism politic.
Prin punerea en abyme în galerie, disconfortul e atenuat și rafinat. Apare în schimb altceva neliniștitor dacă privim totul la modul literal: de ce fac cei trei bărbați din galerie același gest? Ca să și-l pozeze, e la mintea cocoșului, dar ce efect are așa ceva într-o galerie? Te văd cei din templul autorității, prin poza din perete? Nu. Poți, în schimb, pune imaginea pozată de tine pe Facebook. Dar asta mai înseamnă protest? Mai există ostentația, scandalosul (în sens revoluționar) din poza-exercițiu mental și din poza de pe perete?
Fotografia funcționează ca un amplificator social, pare a spune lucrarea lui Ai Weiwei, dar ea trebuie arătată altora pentru ca să funcționeze. Dacă totul se petrece într-un mediu aseptic, e mai curând o sublimare sau o disipare a instinctelor politice decât o manifestare propriu-zisă, eficientă, a acestora. Semnatarii de petiții online, salvatorii de planete și altele nu fac două parale atâta timp cât din agitația lor virtuală nu schimbă lucrurile în esență. Și așa devine imaginea subversivă. Ai Weiwei îți spune: “Mai lasă-mă cu activismul tău online de doi lei, cu telefonul tău scump care îți potențează narcisismul protestatar. Schimbă ceva cu adevărat.”
Internetul poate face asta, dar numai dacă lucrurile se leagă cumva în offline. Și mai e o problemă, imitația, viralitatea, care e cel mai acasă la ea în virtual și la care merită să ne întoarcem puțin. În Life of Brian, scandalosul film post-hippy al celor de la Monty Python, protagonistul e un oarecare trăitor în Iudeea lui Pilat din Pont, pe care toată lumea îl confundă cu Iisus, lucru din care i se trag mari necazuri. La un moment dat, adepții înnebuniți îi cer lui Brian să apară la fereastră, pentru a le arăta calea cu o predică. Brian iese și începe să le explice că nu e niciun fel de profet și că ei, mulțimea, trebuie să gândească cu mintea lor.
– Sunteți cu toții indivizi separați! strigă Brian exasperat.
– Daaa, suntem cu toții indivizi separați! urlă în cor mulțimea.
– Eu nu… îndrăznește un personaj umil din mulțime.
– Sssst! se răstesc toți ceilalți.
Internetul e una din cele mai subversive inovații din ultimii 50 de ani, fiindcă e construit cel puțin pe două principii care anihilează totalitarismul: răspândirea informației și neutralitatea. Dar modul în care se produce coagularea socială l-ar putea transforma în contrariu, într-un viitor pe care încă ne e greu să-l prevedem.
Articol scris pentru ediția de joi, 28 noiembrie, a săptămânalului Dilema veche.