12

Fără prea mult zgomot și cu foarte puține hâc-uri m-am trezit că fac revista asta de un an, nemaisocotind un dummy pe care l-am scos la începutul verii lui 2011:

Am învățat în toată povestea asta o serie întreagă de lucruri. Primul care-mi vine în minte e că printul cel muribund e capabil să dea semne de viață zgomotoase. Am pornit cu percepția personală că o insolență de hârtie ar fi o miză, contra curentului, și tot ce-am aflat după mi-a confirmat ideea asta. N-aș fi făcut în ruptul capului un site de media/comunicare, între 2006 și 2011 am stat exact pe online și nu mi-e clar cum aș fi putut face diferența. Cu modestie spun că am fost și avantajat de calitatea mizerabilă a jurnalismului care se face în 2012 la noi, pe orice suport, așa încât a fost destul de ușor ca bătăile pe umăr să vină la mine. Ăsta ar fi al doilea lucru, iar la punctul trei aș putea adăuga că am avut o revelație cu privire la gradul de maturitate, inteligența și savoir faire-ul unor oameni care au azi sub 25 de ani, pe lângă colaboratorii mai vechi pe care i-am folosit, de la Ada Roseti la Mihnea Măruță. E vorba mai ales de Vlad Ursulean, care a executat magistral luna trecută o idee care mă bântuia încă de la începutul revistei și cu care avusesem cel puțin o tentativă ratată de a o transforma în material finit, Titlurile mileniului (I, II). Și de Ștefan Mako, care a făcut valuri și peste 6000 de vizualizări pe micuțul nostru site, cu o narațiune la persoana I despre măruntaiele reality show-ului.

La capitolul altfel de surprize, m-am mirat de felul cum funcționează relația jurnalist-companii, în care al doilea termen, ipostaziat sub acronimul PR, e mult mai dominant azi. E și motivul pentru care în revistă vedeți multe lucruri din surse altele decât oficiale, fiindcă subiecte atractive se găsesc gârlă, și în România, și în afară. Dar, în fine, asta n-a fost ceva foarte important, ci mai degrabă o mirare personală. E adevărat, revista mi-a consumat mult mai mult timp și energie decât m-aș fi așteptat la început, dar ar asta a fost ceva ce am constatat cu plăcere.

Ultimul lucru pe care pot spune că l-am simțit pe pielea mea, și cel mai important, e că jurnalismul evoluează, și nu mă refer la relația cu PR-ul, restricții de buget și altele. Avantajul de a face The Industry e acela că trebuie să fii la curent cu ultimele gimmick-uri ale meseriei, de la data journalism, la felul diferit cum se așază conținutul pe tablete.

În fine, în ciuda tuturor motivelor de satisfacție de mai sus, pot adăuga doar că știu bine cât de mult mai avem până la perfecțiune, lucrurile pe care visăm să le punem în revistă și așa mai departe. E motivul pentru care nu mi se pare că ar fi cazul de festivități, mai puțin notița asta personală, care, și ea, e bine să se încheie aici. Ce pot spune e că mai avem în cap o mie de lucruri pe care vrem să le facem, dar unele, mai ales cele bune, durează până să se coacă. Despre subiectele cu care ne putem lăuda în acest număr puteți citi pe site-ul revistei.