Multe nu mi-au placut, in interviu:

Tonul ireverentios al lui Iulian Comanescu (“Şi-aţi ajuns dom’ doctor…”, “Brumaru cum stă cu producţia de versuri la hectar în ultimii, să zicem, doi ani?”). Cum Emil Brumaru e jucaus si slobod la vorbe in multe interviuri, Iulian Comanescu se crede indreptatit la o familiaritate care mie mi se pare o dezinvoltura caznita, daca nu chiar o mitocanie, si care ajunge uneori pina la comparatii de o lipsa de cuviinta halucinanta: “Emil Brumaru: nu am putut scrie niciodata bind ceva / Iulian Comanescu: Nici eu. Şi mi-am făcut de cap cu numeroase prilejuri, când eram mai mic.” (!)

Intrebarile neinspirate, pline de locuri comune (nu se mai citeste, se scrie mult si prost, poetii de azi sint mai slabi decit cei de dinainte…). Noroc cu intrebarile enorme trimise de Sorin Adam Matei si de Lucian Mandruta, prilej de suris homeric pentru cititor.

Condescendenta cu care Iulian Comanescu ii priveste pe cititorii de poezie din zilele noastre (cei putini, daca or mai fi ramas…): “Sunt oameni care n-au prea auzit de Villon, dar cine-a pus mâna pe el cred că-l apreciază.” Eu sint convins ca mai exista, pe linga Iulian Comanescu, foarte multi oameni care “au pus mina” pe Villon si care il apreciaza. Atitudine la care incearca sa-l faca partas si pe Emil Brumaru, cu aceeasi familiaritate necuviincioasa: “Numai dumneavoastră şi cu mine cred că mai ştim că a existat şi un Cristian Popescu, fără Tudor”.

Umorul indoielnic – cum sa nu tresari de neplacere cind citesti, de pilda “Cristoiu, cu găina cu pui vii, a fost un poet în felul lui” si altele asemenea? Iulian Comanescu e la fel de delicat si cind e autoironic “Dac-aş fi vreun constipat d-ăla de revistă culturală aş zice că…Scriu si eu la “Dilema”, cred ca-i tot d-aia…”.

Mie Emil Brumaru mi s-a parut prea putin incitat de intrebari, lipsit de chef, chiar jenat, si mi-a parut rau.

Multumiri pentru interviu.

Jean: Mulţumesc de vorbele bune. O să mă străduiesc mai tare