Voichița. Alina. Dealul Nou

Cristian Mungiu a fost acuzat că propagă o imagine negativă a României în lume, cu al său După dealuri. Polemica pe această temă a fost de un părerism generalizat: toată lumea și-a dat cu presupusul cu privire la ce ar putea sau nu ar putea face filmul lui Mungiu din acest punct de vedere, dar nimeni nu a fost curios să afle ce a făcut efectiv.

După dealuri, afişul de export

După dealuri, afişul de export

Totuși, cronicile s-au scris, iar Google e suficient ca să ajungi la ele. Putem presupune că impactul nemijlocit, la spectator, al filmului e mai redus cantitativ decât cel pe care îl produce reflectarea acestuia în presă, fiindcă lucrurile care s-au spus pe diferite canale media ajung la un public extins. În SUA și Marea Britanie, filmul a generat o serie întreagă de știri, de la cele despre premiile câștigate la Cannes, la predicții pentru Oscar. E drept, nici presa din străinătate nu e sută la sută riguroasă, fiindcă, de exemplu, Chicagoist.com consideră După dealuri “urmarea la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. LA Weekly crede însă că filmul e “un concurent puternic la Oscarul pentru film străin”, ceea ce nu poate avea decât o încărcătură pozitivă în privința așa-numitei imagini a României, la fel cum au avut-o și celelalte premii ale lui Mungiu, și succesele sportivilor noștri.

Însă judecățile de valoare și posibilele generalizări referitoare la România merită căutate mai degrabă în cronici decât în știri. Iar acolo le găsim, într-adevăr, în vreo două locuri. Peter Bradshaw de la The Guardian remarcă faptul că filmul pornește de la o poveste reală, cea de la Tanacu, pe care o consideră “o oroare irațională în inima Europei secolului al XXI-lea”. Criticul de la celebrul cotidian britanic de stânga conchide că După dealuri este “o demonstrație teribilă despre modul cum sărăcia creează un spațiu pe care îl umple teama irațională”.

Bradshaw nu este singurul care trage astfel de concluzii. Despre filmul de anul acesta al lui Mungiu, dar și despre 4, 3, 2, Dave Calhoun de la Time Out spune că “sugerează o mâhnire și o boală ascunsă în inima societății românești”. Karina Longworth, de la LA Weekly, se declară însă nedumerită: “Există cu siguranță o alegorie mai cuprinzătoare despre țara lui (Mungiu – n.r.) în film, dar la prima vizionare nu am înțeles-o.” Asta e însă tot.

Numai atât? Ei bine, da, în cele vreo 20-30 de materiale pe care le-am parcurs, probabil grosul a ceea ce au scris publicațiile importante. Iar cele două judecăți de mai sus arată altfel în context. Bradshaw de la The Guardian nu consideră filmul unul despre România, de fapt: “În ciuda ororii exotice a subiectului, După dealuri transmite un mesaj supărător despre modul cum ne construim cu toții identitatea și sensul sinelui, pentru a justifica alegeri de viață în situații în care s-ar putea să nu fi avut de ales.” Stephen Dalton de la The Hollywood Reporter vede lucrurile asemănător, când spune că filmul e “o inovație în materie de subiecte, care actualizează o dramă umană atemporală într-un peisaj contemporan”.

Lista de aprecieri de acest tip e mai lungă decât cele două-trei generalizări amintite. Probabil, prea puțini occidentali își închipuie că După dealuri e prima pe dreapta, după ce aterizezi la Otopeni. Și, în orice caz, aspirația către echilibru și realismul implicit, neconcluziv, al lui Mungiu au provocat critica – și publicul – mai degrabă la reflecție decât la judecăți tranșante. Donald Clarke de la The Irish Times nu a trebuit să citească numeroasele interviuri ale autorului ca să înțeleagă estetica acestuia: “Acest regizor singular refuză judecățile sau analiza omniscientă.”

Cu alte cuvinte, trebuie să fii cu musca pe căciulă, ca Vasile Pârcălabu, protopopul din Vaslui, ca să găsești în film un mesaj tranșant anti-românesc și anti-ortodox. Mungiu e, într-adevăr, agnostic, dar nu blasfemator.

Poate însă un film ca După dealuri să facă ceva rău – sau bun – pentru o țară? Aici e cazul să ne gândim puțin la Woody Allen, care obține finanțări ca să filmeze în capitale europene. Regizorul emblematic al Manhattan-ului și-a localizat ultimele filme la Barcelona, la Paris și Roma, iar atmosfera senzuală și colorată a acestor producții e un beneficiu de brand implicit pentru locurile respective. Shimon Peres, legendarul președinte al Israelului, s-a implicat chiar într-o campanie de strângere de fonduri pentru finanțarea unui film al lui Allen, a cărui acțiune să se petreacă în Israel.

Cum ar fi fost însă ca filmul să se numească Voichița. Alina. Dealul Nou, ca Vicky, Cristina, Barcelona? Din titlu e de reținut mai degrabă “după”, beyond în engleză, care sugerează un dincolo foarte rar văzut. Din punctul de vedere al Voichiței și al Alinei, e o rupere cu trecutul neprecizat, casa de copii și abuzurile. Din punctul nostru de vedere, e un teritoriu metafizic, aflat deocamdată la o distanță sigură. Dar numai deocamdată.

Cu tot realismul, Mungiu nu vorbește despre un spațiu tangibil, geografic, asupra căruia ai putea trage concluzii terestre. Iar spațiile geografice se încarcă de sensuri nu numai dacă le arăți. Ci și dacă, cumva, posedă elite ce pot reflecta, în mod valid, asupra propriilor traume naționale. Fiindcă atunci se distanțează chiar prin actul reflecției de respectivele traume. Și, deci, de imaginea întunecată. După dealuri nu e un film despre exorcism, cum bine s-a observat. Ci chiar un exorcism.

Articol scris pentru ediţia de joi, 8 noiembrie a săptămânalului Dilema veche.

  1. Tiberiu Cazacioc Reply

    L-am vazut! “Intre dealuri”mai curand decat “Dupa dealuri”. Despre moartea ca eliberare de bigotism dar si ca eliberare de agnosticism ?

Post your thoughts