Visul lui Adrian Sârbu

Demisia lui Adrian Sârbu din fruntea CME, compania-mamă a PRO TV, a făcut valuri-valuri săptămâna trecută, în presa de toate culorile. Dincolo de subtilitățile legate de business ale anunțului, e un moment bun ca să medităm asupra a ceea ce înseamnă fenomenul PRO.

Despre motivele punctuale ale demisiei am scris deja pe Comanescu.ro pe 21 august, ziua când Central European Media Enterprises (CME) a făcut anunțul oficial referitor la demisie. Nu voi intra în detalii, dar, recapitulând, e vorba de faptul că Adrian Sârbu a imprimat celor 34 de posturi pe care le deține compania în șase țări din Europa Centrală și de Est o strategie expansionistă, cu aspirații în general satisfăcute la poziția de lider de piață și cu grile cuprinzând programe cu audiențe foarte mari. Toate acestea au venit la pachet cu pierderi financiare.

Dincolo de toate acestea, interesantă e cariera simbolică a creatorului de media. Am spus-o deja, și nu numai eu: pe 1 decembrie 1995, când a lansat PRO TV-ul, Adrian Sârbu a provocat o revoluție de mentalități. O bună parte a României s-a cablat imediat la noua realitate PRO, constând în tunsoarea asimetrică a Andreei Esca, milionul și hohotele de râs livrate zilnic de Florin Călinescu, cascadoriile Gianinei Corondan la Meteo, filmele mai ceva ca “la video” și seriale gen Cracker, care întregeau pachetul. PRO-ul punea cireașa, în mod repetat, pe tort, de Valentine’s Day, la câte-o carte poștală, în alte zile speciale în care curtea postului din Pache Protopopescu se lățea cam până la intersecția dintre Carol și Moșilor, datorită lumetului adunat acolo, doritor de Căciuli PRO TV și altele.

În acei ani, lucram la PRO TV, așa că pot să vă povestesc despre discursurile pe care Adrian Sârbu le ținea în “teleconferință” (un simultan audio, la telefoane fixe interconectate). Prin fire și prin aer zburau cuvinte și sintagme ca “Biserica PRO”, “fenomenul PRO”, “universitatea PRO”, “mentalul colectiv”, “excelență” și multe altele, asemănătoare.

Bineînțeles, PRO TV-ul nu a fost nici biserică și nici școală (dacă nu punem la socoteală Universitatea Media). Fenomen, însă, cu siguranță. Identitatea postului a fost întărită de ideea de “generație PRO”, etalată într-o serie de concerte sponsorizate, la un moment dat, de Pepsi, cel de la care Adrian Sârbu a importat formula “the choice of a new generation”. Și dublată, în plus, de strategia distinctă și coerentă pe care o crease Andrei Gheorghe pentru PRO FM, lansând și susținând muzica românească într-un peisaj FM în care numai hiturile globale intraseră, până atunci, în heavy rotation.

Ce s-a întâmplat ulterior? Într-un fel sau altul, PRO TV-ul a pierdut viteză, până la “umilul” statut de lider autoritar de piață. Cifre care să arate de unde s-a produs pierderea nu există: sistemul de măsurare cu peoplemetre funcționează de-abia din 2001. Dar, în orice caz, singurul rival al PRO-ului era, înainte de 2000, TVR, iar acesta, mai mult datorită acoperirii pe care o avea prin antenă terestră. Îmi amintesc vag doar de un studiu cantitativ care spunea că la matinalul lui Călinescu se uită aproximativ patru milioane de oameni, mai mult decât consumul total de TV de astăzi. Și era vorba de un interval orar ingrat pentru televiziune, care este urmărită mai ales seara.

Florin Călinescu a ieșit de pe post prin 2001, PRO TV și-a pierdut relevanța politică, dar a primit înlesniri la plata taxelor către stat de la autoritățile pesediste, ca mai toate televiziunile, în epoca Năstase. Singura supervedetă lansată de post în acele vremuri nu a fost o “nativă” PRO: Teo Trandafir, venită de la Tele 7abc și Antena 1. De atunci, star systemul PRO TV s-a mărginit să pună în circulație fantome blonde ca Oana Andoni sau Iulia Vântur. La o altă scară, un Ștefan Bănică Jr. sau chiar un Horia Brenciu au intrat în grilă cu un capital de celebritate preexistent.

PRO TV începuse să funcționeze ca o mașină de tipărit bani, păstrându-și decența și inventivitatea audiovizuală în destule locuri. Apoi, în 2007, a venit criza. Prin 2009, s-a dovedit că strategia lui Adrian Sârbu, ajuns CEO al CME, are costuri prea mari – și nu numai în România, iar acesta și Ronald Lauder au fost obligați să vândă 31% din companie către Time-Warner. După intrarea colosului de entertainment în acționariat, era numai o chestiune de timp până când direcția imprimată de Adrian Sârbu companiei avea să se schimbe. Pentru 2012, compania a raportat pierderi operaționale globale de 488,2 milioane de dolari, iar la Ministerul de Finanțe din România, se găsește o situație conform căreia PRO TV SA a ieșit pe minus cu aproape 26 de milioane de euro.

Între timp, tot pe criză, PRO TV a schimbat din nou piața TV autohtonă. Hitul Românii au talent a atins ratinguri de 26 de puncte, aducând în fața televizorului oameni care nu se mai așezaseră de mult dinaintea acestuia. Antena 1 a reacționat cu X Factor, după care au apărut concursurile culinare, Master Chef și Top Chef. Peisajul TV din România a început să aducă cu cel din alte țări, după ani dominați de pseudo-formate și serialele încropite gen Trăsniți.

În toată povestea e o morală interesantă: PRO-ul PROsperă pe criză, la modul conceptual, iar ca să facă asta, pierde bani. E greu de știut care au fost motivele punctuale pentru care Adrian Sârbu s-a decis să investească în cele mai scumpe formate globale de entertainment, după 2009, dar emisiunile enumerate au ca numitor comun îndemnul către autoperfecționare și aspirația către statutul de star. Toate acestea sunt orice altceva decât intelectualism, dar merită să le comparăm cu emisiunile mondene prezente peste tot la noi, în care sunt umilite blonde dubioase sau sunt chinuite diverse rude cu probleme psihice ale celebrităților.

Desigur însă că nu poți mulțumi pe toată lumea. Reacții de felul “a manelizat România” și altele, cu cuvântul “țigan” în ele, au apărut în mai toate locurile în care s-a scris despre demisia lui Adrian Sârbu. E de reflectat cât din toate acestea e dezgust intelectual autentic și cât, snobism cu conotații rasiste. Prin 2005, la 10 ani de existență, PRO TV făcea valuri cu un Deșteaptă-te, române transformat în manea (alături de variante hip hop, rock sau clasice). Bineînțeles, reacțiile au fost de același fel, dar și asemănătoare cu cele din 1977, când Sex Pistols au lansat o versiune punk a imnului britanic, God Save the Queen.

Sigur, PRO TV nu e Sex Pistols. Însă creația lui Adrian Sârbu are în ADN o anumită filozofie provocatoare, care se activează mai ales pe criză și constă în asumarea unor entități sociale sau culturale precum rromii, cultura de cartier (hip-hop-ul), argoul, un anumit gen de sexualizare asexuată.

Bineînțeles că o bună parte din lucrurile de mai sus țin și de calcule de audiență/popularitate și intră, în ultimă instanță, în zodia kitsch-ului. Însă acesta e chiar domeniul televiziunii comerciale peste tot, de la liberalizarea frecvențelor TV din anii ’80 încoace.

Adrian Sârbu, creatorul PRO TV, a condus toate instituțiile media prin care a trecut în mod autoritar. În Cehia, pe când era numărul 1 la CME, angajații îl porecliseră Dracula. Nefilozofica filozofie de mai sus i se datorează în proporție covârșitoare și are complexitatea unui vis din care fac parte, în ultimă instanță, și detractorii sau vocile critice. Afacerist abil, a știut să relaționeze cu puterea politică, să finanțeze operațiunea PRO cu ajutorul unui partener extern serios, CME, de la care a obținut peste 100 de milioane de euro în urma vânzărilor. Ulterior, a urcat până la vârful aceluiași CME, unde a întors cu susu-n jos tabelele cu cifre. Dincolo de decizii corporatiste, criză economică, strategii și toate celelalte, explicația plecării din fruntea CME a fondatorului PRO e simplă ca bună ziua. Businessmanul rapace e una și aceeași persoană cu un visător incurabil și capabil de a își transpune visele în realitate.

Articol scris pentru ediția de joi, 29 august, a săptămânalului Dilema veche.