Violența de limbaj la TV. Câteva explicații

De ce s-a răspândit limbajul violent la TV, în România? Întrebarea o pune Laurențiu Ciocăzanu pe Reporter virtual, într-un comentariu la articolul meu despre realizatorii de seara târziu, cel în care povesteam care-s motivele de bani și rating pentru care Mircea Badea s-a impus ca model pe televiziunile mici, în ipostaze ca a lui Radu Banciu sau Dragoș Pătraru. Întrebarea m-a stârnit, fiindcă se leagă de un fel de tectonică socială.

Ciocăzanu spune, în principiu, că ne trebuie studii psihologice. Așa e, dar mai la vale îmi permit să avansez câteva ipoteze care țin puțin de alte domenii. 

1. Inacțiunea. Nu știu cum să numesc altfel lucrul acela pe care îl găsim încă de pe la Miron Costin, în povestea cu bietul om care e sub vremi. Istoric, suntem teritoriul ăla aflat “în calea tuturor relelor” (Ureche), ceea ce predispune elementul local la un fel de atitudine reactivă. Sună pompos, dar cred că în România există, statistic, o mare cantitate de violență verbală, stresantă dar nepericuloasă și fără urmări, care suplinește alte genuri de reacție, de la violența fizică la un răspuns eficient sau, să-i zicem, acțional. Înjurăturile din trafic, porcăielile de pe bloguri și alte manifestări verbale asemănătoare suspendă, cumva, celelalte tentative de rezolvare a situației, de la bâta propriu-zisă la scenarii mai elegante, dar operaționale. În acel “simț enorm și văz monstruos” (ca să mai fac o trimitere la clasici) pe care îl etalează prezentatorii din clasa Mircea Badea se ascunde și un gen de gratuitate sau, dacă vreți, de chemare la incantație comună. Clovnul violent de pe ecran intră în empatie cu publicul și execută un fel de mantră porcească, eliberatoare, ca un sacerdot de tomberon, genul pe care îl merităm și-l căutăm cu telecomanda.

2. Limba de lemn și oralizarea textului. Am scris, inclusiv în Cum să devii un Nimeni, despre crisparea și prețiozitatea a ceea ce se numește academic stilul publicistic de la noi. Blogurile (dar și radiourile FM, înaintea lor) au adus cu ele o prospețime argotică, scabroasă, inexactă, agramată, dar care în esență mi se pare un fenomen de primenire a exprimării. Scurtimea frazelor, colocvialitatea lor, imaginile vizuale sunt premise interesante, dacă ne gândim că am putea scăpa de gerunzii, comiții și comitete, exprimări gen “a declarat” în loc de “a spus” și tot arsenalul obosit al vechii prese. Din motive de cristalizare a limbii române, asupra cărora nu insist, avem cumva mania de a înlocui cuvântul vechi, propriu și normal cu tot felul de lucruri (“Posedăm într-un sens propensiunea de a suplini vocabula originară, adecvată și canonică, cu varii substitute” – ar suna fraza asta în limbaj prețios, ca să înțelegeți ce spun). Sper că la un moment dat exprimarea vie, mai apropiată de vorbire decât de scris în accepțiunea de azi, va deveni precisă, conformă cu norma, expresivă.

3. Diversificarea ideologică. Sub transformarea de limbaj e și un fel de multiplicare, ramificare sau diversificare a ideilor politice așa cum sunt exprimate în spațiul public. Acum 10-15 ani, discursul tuturor partidelor, al oricărui actor public era în linii mari construit pe aceleași și aceleași premise mediocre, cu mai multă sau mai puțină ipocrizie: comunismul nu e bun, vrem economie de piață și libertăți civile, democrația e grozavă, haidem în Uniunea Europeană ș.a.m.d. M-am bucurat atunci când pe Net au început să apară așa-numitele platforme de opinie, site-uri cu expresie ideologică, de la stânga la dreapta. În momentul de față, Criticatac susține cu totul alte lucruri decât Înliniedreaptă, ca să dau numai două exemple de site-uri în care nu văd vreo afiliere clară de partid. E bine că există astfel de lucruri, în contextul în care gândirea politică mainstream e o supă superficială de idei comune, luate de-a gata. Însă, în bună parte, acest gen de discurs reprezintă pur și simplu apariția în spațiul public a unor enunțuri care, pur și simplu, acum 10 ani nu erau considerate acceptabile. Ceea ce e dezamăgitor.

Poate vă întrebați ce are de-a face asta cu violența de limbaj a lui Mircea Badea. Are, fiindcă genul de gnoză pe care îl propagă un site ideologic din această clasă predispune și ea la o exprimare tranșantă, chiar dacă nu scabroasă și nearticulată. Tonul, adică, din nou, violența, suplinește eșafodajul rațional în ambele cazuri. Vorbim de un gen de heterodoxie de limbaj care se asortează cu heterodoxia de gândire.

4. Comanda politică. Violența suplinește nu numai carențele ideatice, ci și pe cele factuale. Anul trecut, în zilele în care Antena 3 încerca să-l apere pe Sorin Alexandrescu, managerul Antena Group reținut de DNA în legătură cu presiunile exercitate de acest grup asupra RCS & RDS, m-am uitat cu atenție la ceea ce se întâmpla pe postul de știri. Antena 3 nu a avut muniție factuală, cu care să demonteze acuzațiile DNA. Eforturile analiștilor și prezentatorilor postului de a-l reabilita pe Alexandrescu s-au rezumat la scenarii de genul “au fost, pur și simplu, negocieri dure, tipice pentru un business foarte competitiv”. “Investigațiile” lui Mugur Ciuvică (tot felul de documente pescuite din surse dubioase și adesea deturnate ca sens) sunt doar o picătură într-un ocean. Exceptând zone ca “În premieră” sau știrile curente, Antena 3 nu e un organ de propagandă bazat pe informație, ci pe speculații, conjecturi și opinie. Atunci când intenția de a demola cutare sau cutare politician, magistrat sau instituție e apriorică, faptele există mai puțin și violența devine un accesoriu necesar.

Sigur că oricât de abstract expus, niciunul din motivele de mai sus nu e o scuză pentru ceea ce se întâmplă, azi, la noi pe TV. Am trecut peste explicațiile din clasa “lipsă de educație” (și în sensul de “cultură”, și în sensul de “bune maniere”), care sunt evidente. Clasa Mircea Badea e doar o parte dintr-un fenomen mai răspândit pe TV și nu numai, în care mai intră și umilirea asistentelor pe la diferite show-uri tabloide, dar și alte specii de humiliation show, ca, de pildă, în mod curios, strălucitorul Master Chef, de la seria a doua. Dar și aventurile Ioanei Tufaru mai întâi pe PRO TV și mai apoi pe Antena 1. La cum au evoluat lucrurile, probabil că nu am atins, încă, un vârf al acestui val. Singura consolare e faptul că generalizându-se, acest gen de violență scabroasă se demonetizează, devine cumva inoperațional. Vom trăi într-un climat toxic, viciat, dar mai lipsit de consecințe.

P.S.: Mai mulți prieteni de pe Facebook, printre care oameni ca Florin Iaru, au fost de părere că identificarea pe care o fac în textul vechi între Dragoș Pătraru și restul realizatorilor de seara târziu nu e corectă. M-am mai uitat odată, cu atenție, la una din emisiunile lui. Rămân la părerea că Pătraru poate fi inclus în clasa respectivă, deși nu face revista presei (revista e un pretext, cum spuneam). Pătraru e aceeași soluție gălăgioasă, low budget, ca și pe celelalte posturi, și pe mine continuă să nu mă amuze. Totuși, diferențele sunt următoarele:

  • O soluție rudimentară de producție inspirată din show-uri gen Jon Stewart/Stephen Colbert (un pic de grafică, o statuetă maro în chip de recuzită, la un moment dat am văzut un personaj secundar, “corespondent”, într-o chromă)
  • Independent? Cel puțin în ediția la care m-am uitat eu, erau luați în balon, zdravăn și Ion Iliescu, și Elena Udrea. Sunt curios cum se raportează Dragoș Pătraru la Victor Ponta, prietenul și șeful de partid al patronului său
  • Numai doi de rahat și un bătută în cap în câteva zeci de minute, știu că sună ciudat, dar e puțin față de cuvintele lui Banciu și grimasele lui Badea.

Una peste alta, îi doresc lui Dragoș Pătraru să aibă din ce în ce mai mult umor și mai multe resurse pentru emisiunea lui. Pare, cel puțin, un om care vrea să facă altceva și a văzut măcar un show de-afară. El sau producătorul lui.

Post your thoughts