Video on Demand: acum, că a venit şi în România, cum va schimba forma pieţei?

Un upgrade pe care l-am făcut acum câteva zile la Dolce Interactiv mi-a confirmat o impresie pe care o aveam de câţiva ani: noţiunea de grilă de 24 de ore începe să nu mai aibă sens în cazul canalelor specializate. Televiziunea, aşa cum o ştim, cu prime-time şi breaking news, va supravieţui mai degrabă în zona câtorva posturi de mainstream. Iar noii gatekeeperi sunt nu proprietarii televiziunilor, ci furnizorii de semnal (cablu analog sau digital, DTH şi iată, IP TV).

Câteva explicaţii tehnice, foarte sumare: IP TV e televiziune care vine prin internet şi oferă semnal digital HD şi Video on Demand. E vorba de un cablu de reţea care iese din router şi intră într-un set top box, precum cel de la DTH, de unde un cablu HDMI te duce în televizor.

EPG-ul din Dolce Interactiv

EPG-ul din Dolce Interactiv

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific cum se văd PRO TV HD, National Geographic HD şi Discovery HD Showcase. Foarte bine, într-adevăr, deşi televizorul meu are câţiva ani şi e doar HD Ready, adică nu are 1080 de pixeli pe latura verticală, ci mai puţini. Mai e şi avantajul emisiei 16:9, faţă de 4:3-ul care m-a lăsat cu două dungi pe LCD. În fine, un upgrade la televizor e în condiţiile astea tentant, dar distracţia la Dolce Interactiv exact de-aici începe şi nu se leagă neapărat de HD.

Scotocind prin meniuri am nimerit în “Arhivă”, unde găseşti toate programele Viasat Explorer, Viasat History, Viasat Nature, TVR Info şi Dolce Sport, pe o săptămână în urmă. Le poţi da play când vrei, gratuit, poţi pune pe pauză, ca pe un DVD player, şi aşa mai departe. Ai la dispoziţie o ofertă de câteva zeci de programe pe fiecare post, simultan. Cam cât un raft de DVD-uri. Când trece mai mult de o săptămână de la data difuzării, programele dispar din listă şi aşa mai departe.

EPG-ul (de la Electronic Program Guide) e mult mai bine pus la punct decât cel de la DTH; printre altele, poţi face scroll cu textul, care are sens. Totuşi, îţi vine mult mai puţin să cauţi ceva care începe la o anumită oră, dacă poţi merge în spate.

În consecinţă, HD-urile pe care le-am enumerat mai sus pierd meciul cu Viasat-urile care nu sunt HD, dar sunt interactive. Discovery HD Showcase şi altele mai au şi handicapul că pot prezenta doar anumite programe, care au fost filmate în HD, deci media calitativă e oarecum mai slabă decât pe echivalentele lor SD sau Viasat. Am găsit ceva de văzut până şi pe Dolce Sport, deşi nu mă uit la posturi de felul ăsta; singurul care oferă arhivă doar la modul experimental e TVR Info, unde poţi viziona bucăţi de program fără prea mare sens. Şi oricum, o televiziune de ştiri în reluare e ceva ciudat.

Aşa se văd lucrurile dinspre utilizator. Dar ce înseamnă ele pentru industrie? În linii mari, următoarele:

  1. Televiziunile încep să-şi piardă importanţa, cel puţin pe nişe. Acestea, sau cel puţin nişele globale, au producţia programelor în cea mai mare parte externalizată, în sensul că la Viasat poţi, de exemplu, vedea un documentar BBC, emisiunea de cooking e produsă de cutare producător independent şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, intermediarul (sau gatekeeperul) dintre public şi producător nu mai are de ce să fie un post TV, cât timp providerul de semnal poate furniza foarte bine producţia respectivă. Sau, dacă vreţi, îşi poate crea propriile branduri de nişă, care vor funcţiona mai curând ca “rafturi de DVD-uri”, cum spuneam mai sus.
  2. Modelele de business se pot modifica în această zonă, către un tip de “coadă lungă”. Arhiva care merge în urmă cu o săptămână este gratuită, dar IP TV-ul înseamnă şi “închirierea” de filme şi alte programe. Facilitatea nu e deocamdată disponibilă la Dolce Interactiv. Dar producătorul ar putea foarte bine să fie plătit, în viitor, cu un procent din veniturile obţinute din numărul de închirieri. O librărie de programe ar putea semăna mai degrabă cu un App Store de calculator decât cu ceva apropiat de o televiziune. Sau, dacă vreţi, cu un fel de YouTube cu plată.
  3. Vor apărea programe cu durate non-standard. Dacă azi, în linii mari, avem programe de 24 de minute, 48-50 de minute (o oră comercială, care lasă loc şi de publicitate), două ore şi fillere, în regim de Video on Demand, nu există niciun fel de rigori legate de oră fixă. Asta va modifica într-o oarecare măsură retorica audiovizuală, aşa cium au făcut-o “pastilele” de sub 3 minute de pe YouTube.
  4. Localul pierde teren în faţa globalului. E o tendinţă care există deja de multă vreme pe nişe. Socoteala e următoare: un program de factual entertainment de pe, să zicem, Discovery costă undeva între 200 şi 800 de mii de euro pe oră. Costurile sunt absolut colosale faţă de ceea ce şi-ar putea propune să suporte, de exemplu, Realitatea TV sau B1 TV, nişele autohtone, care produc undeva pe la 500-2000 de euro pe oră. Discovery câştigă totuşi, fiindcă ia “puţin” din foarte multe pieţe aflate în toată lumea. Localizarea conţintului costă doar atât cât costă subitrările (sau dublarea, în ţările cu o astfel de tradiţie) şi vocile autohtone de promo. Adică mai nimic. Pe termen lung, eforturile investitorilor izolaţi, care operează într-o singură piaţă, sunt imposibil de susţinut. E limpede de ce tendinţa asta e acutizată de Video on Demand.
  5. Specializaţii câştigă, superspecializaţii pierd. E limpede că Video on Demand va funcţiona pe diferite segmente, de la cooking la travel, documentare istorice, sport, pornografie şi aşa mai departe. Dar vom avea, oare, posibilitatea să rezervăm un documentar cu buget măricel despre jazz? Probabil că nu. Altfel spus, long tail-ul lui Chris Anderson e un model de pe urma căruia prosperă mai curând “magazinul”, în cazul nostru furnizorul de semnal. Producătorul propriu-zis n-o duce neapărat prea bine, mai ales dacă se găseşte în zona apropiată de abscisă a clopotului lui Gauss.
  6. Dictatura publicului, selecţia darwinistă şi “superteleviziunea”. De mai sus reiese că producătorii vor trece printr-un nemilos proces de selecţie darwinistă, dat de dictatura gustului popular şi numărul de downloaduri, care le va calibra strict veniturile. Ce va însemna asta? Să ne gândim la prostioarele pe care le scriu pe site-urile proprii jurnaliştii convertiţi la digital din România, comparativ cu strategia de conţinut de acum doi ani. Sau la micile cârpeli cu care face trafic şi un site celebru ca Huffington Post. Sau, dacă vreţi, pot să-mi permit luxul de a vă propune acest text lung şi specializat numai fiindcă pe acest blog nu scriu nemijlocit pentru bani. Dacă aş fi făcut-o, ar fi trebuit să postez cinci prostioare pe zi. Situaţia descrisă are însă şi o latură optimistă: la fel cum vom putea vedea lucruri de 17 sau 67 de minute, vom avea de ales între documentare de 10 mii de euro, 100 de mii de euro, 1 milion de euro, 10 milioane de euro. În zona de top, maxim-comercială, vom putea aşadar vorbi de programe în care se investesc resurse cât într-o producţie de cinema şi de “superteleviziune”, poate chiar peste parametrii marilor show-uri de azi.
  7. “Wikificarea” televiziunii. Dacă nu mai există grile, încărcătura de actualitate nu mai prea contează nici ea. Un brand de Video on Demand e mai degrabă o structură arborescentă decât un fir unic de emisie, desfăşurat în timp; ne putem imagina “enciclopedii” (“wiki-uri”) pe diferite segmente de tipul travel sau culinar, în sensul în care ţările vizitabile din Asia sunt în număr finit, ca şi reţetele pentru alergici la gluten şi aşa mai departe. Formatele de astăzi, desfăşurate în timp ca nişte piese de teatru, ar putea fi înlocuite, cel puţin parţial, de structuri mai apropiate de piramida răsturnată şi alte construcţii fixe. Vorbim, în esenţă, de programare neliniară şi neliniarul e deja caracteristica digitalului de pe internet.
  8. Dispariţia cenzurii economice. Pay TV-ul este un model de business pur, în care beneficiarul conţinutului este în proporţie de 100% şi în mod direct publicul. Marii advertiseri, pe care se sprijină azi şi televiziunile freeview, şi rămăşiţele presei scrise cu largă circulaţie, nu mai intervin în ecuaţia economică. Este vorba de cei care au dictat ceea ce aş numi abordarea idiot-consumeristă a presei din ultimele decenii, dacă aş fi de stânga. Cum nu sunt, o să fiu mulţumit că jurnalistul a putut exista independent de politic, vreme de câteva decenii. Tindem să neglijăm faptul că a fost o perioadă fastă şi atipică pentru istoria presei. Dar, totuşi, un documentar despre efectele rele ale băuturilor răcoritoare cu zahăr în exces e mai uşor de conceput în sistem pay TV decât pe un post freeview.
  9. Politicul pierde şi el din control. E drept, puternicii zilei vor găsi întotdeauna resurse pentru a investi în media şi se vor concentra pe nişte urmaşi mai puţin mutanţi ai televiziunilor de azi. Dar oferta de programe va fi organizată în liste care depind de popularitatea deja câştigată, cam cum sunt azi paginile de “most viewed” pe YouTube, iar acolo tentativele de propagandă au mai puţin loc. Asta, evident, cu excepţia cazului în care producătorul va plăti pentru o poziţionare privilegiată pe listă.
  10. Noi scheme de venituri, branduri producătoare de conţinut. Modalităţile de product placement, schemele de sponsorizare şi, în ultimă instanţă, programele produse nemijlocit de mari branduri fără legătură cu conţinutul TV se vor diversifica în mod remarcabil. Programele finanţate nemijlocit de public vor avea un echivalent şi în producţii în care advertiserii de azi se vor implica direct. Va putea fi vorba de lungi filme publicitare greţoase, dar, uneori, şi de contrariul lor. Poţi pune pe sticlă cu un buget mulţumitor producţii foarte specializate gen Frăţia vinului, din care tocmai încheiem un sezon de care suntem foarte mulţumiţi.

Toate cele de mai sus arată, în esenţă, foarte bine. Dar când se vor întâmpla? Din tot ce-am spus e clar că tehnologia e disponibilă, şi mai precis, pe scară largă, nu în mod experimental, cum a fost lansată de pildă de Ines în 2006. Totuşi, asta nu înseamnă că schimbările se vor produce peste noapte. Avem nevoie, pe de o parte, de o perioadă de adaptare a pieţei, cu alte cuvinte, trebuie să aşteptăm ca marii provideri să realizeze ce profit le poate aduce modelul schiţat mai sus, faţă de postuleţele TV pe care au început să le puiască prin oferta proprie, ca să ia faţa concurenţei.

Pe de altă parte, contează foarte tare şi conservatorismul industriei, şi când spun asta mă refer la business-urile TV clasice, care n-au în momentul de faţă motive să renunţe la vechiul model de succes. E la fel cum anul trecut, digitalizarea terestră s-a poticnit, fiindcă nimeni nu avea interesul să modifice statu quo-ul de la ora actuală. Sau ca tehnologia 3 D din sălile de cinema, care exista de zeci de ani, dar industria nu avea un motiv ca să o scoată din mânecă. Cu alte cuvinte, momentul în care viitorul de mai sus va prinde formă depinde de agresivitatea şi inteligenţa cu care cei numiţi până acum câţiva ani “cablişti” vor ataca business-ul numit conţinut.

  1. Eftimie Reply

    Ok, dacă tehnologia e uşor de folosit sau măcar cool va intra mult mai repede pe piaţă faţă de altele. România se pricepe la astea, adoptarea de tehnologii noi, de-aia fiecare om are două telefoane şi trei tablete. Eu mă întreb altceva, dacă VOD-ul ajunge la o cota de piaţă impresionantă, unde se va mai face reclamă la Dero? Presupun că Dero vrea să scoată un detergent nou, cu aromă de vişine sau aloe vera. Vrea să-l promoveze, cum o s-o facă? Un documentar despre Dero nu va avea succes şi nici nu prea văd cum s-ar putea face o emisiune de tipul “Frăţia Vinului” cu aşa ceva.

  2. Iulian Comanescu Reply

    Reclama TV clasică funcţionează prost pe platforme de astea. Există studii despre o drăcie numită TiVo, un PVR (personal video recorder) care păstrează programele pentru ca să le dai play mai târziu. Majoritatea utilizatorilor au un comportament “evazionist” faţă de reclame, cu alte cuvinte le derulează pe repede înainte.

    De aceea am vorbit destul de mult despre nişe şi pay per view mai sus. Reclama va continua să existe, dar sub alte forme.

  3. Bogdan Reply

    Foarte interesanta analiza – chiar doream sa citesc ceva de genul asta inainte sa apelez la noile servicii comeplexe operatorilor de cablu.
    Citeva idei:
    1. Ref la publicitatea – poate partea de product-placement sau reclama de 20 de secunde sa joace un rol mult mai important in nou sistem ?
    2. Impresia mea este ca “fostii” cablisti sunt interesati de continut, mai ales ca partea de acces la servicii de TV&Internet&Telefon are o competitie acerba, upgrade-urile de retea sunt necesare si este neclar cine poate sa sustina costurile. Nu stiu in schimb daca actualii provideri de continut sunt pregatiti pentru asa ceva.
    3. O sa fie interesant cum directiva europeana in domeniu (actuala AVMS) va fi modificata ca sa “reglementeze” mai bine noul continut. Nu stiu cum, dar ma indoiesc ca nu o sa-si bage politicul coada… Sau o sa dispara CNA-ul ? 🙂

  4. Tiberiu Cazacioc Reply

    O sa adaug eu un amanunt ridicol. Platesc la RDS la pentru cablu TV digital, cu un set-top box, vreo 34 RON/luna, pentru 90+ canale la pachet maxim. Vreau sa ma mut la Dolce, pe cablu, dar trebuie sa cumpar si un abonament minim de voce, cativa zeci de RON. Merita ? Asta in conditiile in care am fost abonat Romtelecom, iar in cladire exista toata reteaua Romtelecom. Romtelecom te obliga sa cumperi SI voce. Nu am nevoie pentru ca am alti furnizori la voce, am voce sa dau si la altii, din pachetul de la RDS. Ar fi o idee sa se vanda internet si TV, si celor care nu sunt abonati la voce, dar au fost clienti Romtelecom si au firul pina in casa, nu ? Ridicol nu ?

    O alta problema este gradul de saturare. Sigur cunoasteti persoane care nu au televizor, care refuza consumul de televiziune, care sunt din anturajul vostru si nu se uita la programe de televiziune. Sau care sunt de alta varsta, sau persoane care au preferinte limitate.

    Educatia, poate parea ridicol. Folosirea unui EPG necesita educare. Vanzatorii de astfel de pachete nu trimit agenti de vanzare, acasa, care sa instaleze cutia si apoi sa te invete cum se foloseste EPG. Lumea noastra devine tot mai sofisticata si tehnologizata si nu poate tine pasul cu competitia care genereaza servicii noi.

    Receptorul. Despre cate receptoare capabile sa afiseze n canale vorbim ? Stim in acest moment cate TV analog, cate digitale se afla instalate in gospodariile din Romania ?

    PS: Demonstratia publicata de Iulian, makes sense. Cand citesti articolul si te dai 2 pasi inapoi, si vezi cum se cearta unii pentru ownership-ul unei TV, etc. nu vi se pare totul si mai ridicol ? Odata cu sosirea si a televiziunii in format digital, amanata deocamdata, totul va exploda, se va nisa, iar competitia se va acutiza. Poate suntem un pic in urma, dar nu strica sa proiectam viitorul.

  5. Iulian Comanescu Reply

    Dragă Bogdan,

    Mă bucur că-ţi place. Mersi de întrebări, mi-ai dat ocazia să vin cu nişte precizări care ar putea interesa şi pe alţii:

    1. Probabil că da, va fi mai mult product placement. Vezi şi ce îi spuneam mai sus lui Eftimie despre TiVo şi comportamentul evazionist, care se poate realiza mai puţin în cazul product placementului. Dar altminteri răspunsul e mai complicat. La un moment dat s-a discutat despre simplificarea drastică a retoricii din spoturile TV, în ideea că trebuie să aibă sens “pe repede înainte”. Cu alte cuvinte ai fi putut avea o imagine still care să se înţeleagă la derularea rapidă, mai aproape de un print ad decât de un clip video. Ulterior s-a discutat despre restricţii care nu te lasă să dai pe repede înainte în calupurile de reclame. Dar guess what? S-a ivit un nou duşman, în sensul tabletei (sau al netbook-ului). Există studii prin America, care spun că în break-urile de publicitate lumea fuge spre iPad.

    În orice caz, o să apară noi modalităţile branding şi reclamă. Stau şi mă gândesc acum că EPG-ul (vezi poza pe care-am pus-o) e un suport superb pentru branduri, cam la fel cum noi punem azi billboards in şi out la “Frăţia vinului”.

    2. Da, în momentul de faţă, posturile proprii sau cvasi- (sport, film) sunt pârghii de marketing. Competiţia de felul ăsta a început oarecum odată cu intrarea Romtelecom în piaţă prin DTH, care a tulburat pactul de neagresiune dintre UPC şi RCS-RDS. Ştii că pe vremea cablului analog fiecare scară de bloc avea providerul ei şi basta, exista un fel de oligopol. Acum, în mai orice oraş mediu sau mare, ai de ales la orice adresă între cel puţin doi din cei trei mari competitori.

    În momentul în care a survenit concurenţa reală, bineînţeles că actorii din piaţă au început să se diferenţieze inclusiv prin conţinut (putea fi vorba şi de deal-uri exclusive cu posturi străine, de exemplu, nu doar de posturi proprii). Cu alte cuvinte, în momentul de faţă, Digi Sport, Dolce Sport şi alte lucruri asemănătoare nu sunt centre de profit în economia marilor provideri. Dar nu există niciun motiv să nu devină aşa ceva în curând.

    3. Aici e domeniul tău de expertiză, eu nu pot comenta decât că ceea ce nu e interzis e permis într-un stat de drept. Cu alte cuvinte, idei ca brandingul canalului din EPG presupun că ar putea funcţiona de la sine dacă nu se specifică altfel în Legea Audiovizualului şi reglementările CNA?

    Cât priveşte CNA-ul, nu va dispărea. El a apărut în anii ’90, aşa cum e, din motive politice, pentru a crea dificultăţi de acces în piaţa TV a jucătorilor privaţi. Vezi chinul care a însemnat construirea unei reţele naţionale din frecvenţe locale pentru posturi ca PRO sau Antena 1 şi pentru echivalentele lor de radio FM. Acum însă, industria, aşa cum e, are interesul de a bloca accesul altor nou-veniţi în piaţă şi CNA îl poate îngreuna, cu cadrul legislativ existent. Să ne gândim că în momentul de faţă, în România, marii competitori pe TV sunt un grup pur românesc (Intact) şi expresia autohtonă a unui independent de mare succes în Europa Centrală şi de Est, CME. Nu vorbim nici de ProSiebenSat.1 (implicat destul de discret, la Prima şi Kiss), nici de RTL, nici de MTG.

  6. Iulian Comanescu Reply

    Tiberiu: client service-ul este o problemă imensă a furnizorilor de semnal din România. La RCS-RDS şi UPC, problema vine din motive istorice, fiindcă aceste reţele s-au construit prin aglutinarea unor mici independenţi eterogeni. Vor mai trece ani de zile până o să ne “mişcăm cu talent” în zona asta. Asemănător, ca eu să obţin Dolce Interactiv a trebuit să vorbesc cu mai multe persoane de la Romtelecom şi trebuie să spun că totuşi e vorba de cel mai bun client service. La RCS-RDS am renunţat exact din motivul ăsta, al client service-ului, acum vreo patru ani. Să adaug că am şi în ziua de azi cablu analog de la ei şi că îmi mai vin nişte pseudo-facturi pentru telefon pe mail? Am scris pe unde m-am priceput ca să închid abonamentul, nu s-a putut. Din când în când mă gândesc dacă şi ce am de plătit cuiva, dar pur şi simplu habar n-am.

    În privinţa educaţiei şi a receptoarelor, n-am date centralizate, dar feelingul meu e că LCD-urile s-au vândut foarte bine, mai întâi în rate şi acum, posibil, cu banii jos, fiindcă preţul unui asemenea aparat HD e pe undeva pe la 2000 RON. Desigur că va mai rămâne un procent din populaţie cu dotări vechi, mai ales în zonele rurale sau defavorizate. Lipsiţi de regulă şi de internet, ei vor fi premisa mult discutatului “digital divide”. O să spun totuşi că am văzut farfurii de DTH de la RCS sau Dolce şi pe nişte barăci de porcari din Harghita, satelitul digital e o tehnologie accesibilă pe fiecare metru pătrat de Românie, spre deosebire de cablu.

    În privinţa educaţiei, aşa este, am fost prin 2007 la Amsterdam, la headquarterul UPC, şi marea lor problemă, la vremea respectivă, era legată tot de client service, mai precis, de ajutarea şi instruirea utilizatorilor. Proiectau pe atunci un sistem cu trei paliere, în care primul se referea la nişte “help”-uri ca de calculator, al doilea la chat 1:1 cu o persoană şi al treilea la venirea unei echipe care să te depaneze. Precum se vede, lucrurile au început să funcţioneze şi la noi în logica asta, atunci când funcţionează desigur 🙂

  7. Tiberiu Cazacioc Reply

    Salut

    Revin ca sa remarc ca, pe tacute, intr-un fel, dar serios si temeinic, Romtelecom este un pioner ce aduce calitate…chiar imbina TV+internet+voce……acum m-am uitat in Internet, la http://www.dolcetv.ro, au 3 posturi in teste MOOZ, cand activezi ecran mare, mesajul este: “latime de banda insuficienta…buffering”….ce trimit ei in infrastructura este peste puterile ei ??….ps: calitatea imaginii este foarte buna pe un format 4:3….le tinem pumnii, intr-adevar va fi o provocare pentru marketerii politici….

  8. Iulian Comanescu Reply

    Am şi eu vreo trei Mooz-uri pe interactiv. Unul din ele zice că e HD, în rest nu ştiu exact care ar putea fi USP-ul fiecăruia din ele…

  9. Kwai Caine Reply

    În mod specific, televiziunea nu este transmisă prin internet. Deşi “IP” este acronim pentru Internet Protocol, termenul se referă doar la metoda de transmitere a semnalului TV printr-o reţea coordonată şi securizată, având ca rezultat o calitate înaltă a imaginii şi a sunetului. Tehnologia IPTV foloseşte protocolul IP ca mijloc de transport şi are nevoie de IPTV set-top box pentru a decoda imaginile în timp real. Asta ca sa fim cat mai corecti …..

Post your thoughts