Video on Demand: acum, că a venit și în România, cum va schimba forma pieței?

Un upgrade pe care l-am făcut acum câteva zile la Dolce Interactiv mi-a confirmat o impresie pe care o aveam de câțiva ani: noțiunea de grilă de 24 de ore începe să nu mai aibă sens în cazul canalelor specializate. Televiziunea, așa cum o știm, cu prime-time și breaking news, va supraviețui mai degrabă în zona câtorva posturi de mainstream. Iar noii gatekeeperi sunt nu proprietarii televiziunilor, ci furnizorii de semnal (cablu analog sau digital, DTH și iată, IP TV).

Câteva explicații tehnice, foarte sumare: IP TV e televiziune care vine prin internet și oferă semnal digital HD și Video on Demand. E vorba de un cablu de rețea care iese din router și intră într-un set top box, precum cel de la DTH, de unde un cablu HDMI te duce în televizor.

EPG-ul din Dolce Interactiv

EPG-ul din Dolce Interactiv

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific cum se văd PRO TV HD, National Geographic HD și Discovery HD Showcase. Foarte bine, într-adevăr, deși televizorul meu are câțiva ani și e doar HD Ready, adică nu are 1080 de pixeli pe latura verticală, ci mai puțini. Mai e și avantajul emisiei 16:9, față de 4:3-ul care m-a lăsat cu două dungi pe LCD. În fine, un upgrade la televizor e în condițiile astea tentant, dar distracția la Dolce Interactiv exact de-aici începe și nu se leagă neapărat de HD.

Scotocind prin meniuri am nimerit în “Arhivă”, unde găsești toate programele Viasat Explorer, Viasat History, Viasat Nature, TVR Info și Dolce Sport, pe o săptămână în urmă. Le poți da play când vrei, gratuit, poți pune pe pauză, ca pe un DVD player, și așa mai departe. Ai la dispoziție o ofertă de câteva zeci de programe pe fiecare post, simultan. Cam cât un raft de DVD-uri. Când trece mai mult de o săptămână de la data difuzării, programele dispar din listă și așa mai departe.

EPG-ul (de la Electronic Program Guide) e mult mai bine pus la punct decât cel de la DTH; printre altele, poți face scroll cu textul, care are sens. Totuși, îți vine mult mai puțin să cauți ceva care începe la o anumită oră, dacă poți merge în spate.

În consecință, HD-urile pe care le-am enumerat mai sus pierd meciul cu Viasat-urile care nu sunt HD, dar sunt interactive. Discovery HD Showcase și altele mai au și handicapul că pot prezenta doar anumite programe, care au fost filmate în HD, deci media calitativă e oarecum mai slabă decât pe echivalentele lor SD sau Viasat. Am găsit ceva de văzut până și pe Dolce Sport, deși nu mă uit la posturi de felul ăsta; singurul care oferă arhivă doar la modul experimental e TVR Info, unde poți viziona bucăți de program fără prea mare sens. Și oricum, o televiziune de știri în reluare e ceva ciudat.

Așa se văd lucrurile dinspre utilizator. Dar ce înseamnă ele pentru industrie? În linii mari, următoarele:

  1. Televiziunile încep să-și piardă importanța, cel puțin pe nișe. Acestea, sau cel puțin nișele globale, au producția programelor în cea mai mare parte externalizată, în sensul că la Viasat poți, de exemplu, vedea un documentar BBC, emisiunea de cooking e produsă de cutare producător independent și așa mai departe. Cu alte cuvinte, intermediarul (sau gatekeeperul) dintre public și producător nu mai are de ce să fie un post TV, cât timp providerul de semnal poate furniza foarte bine producția respectivă. Sau, dacă vreți, își poate crea propriile branduri de nișă, care vor funcționa mai curând ca “rafturi de DVD-uri”, cum spuneam mai sus.
  2. Modelele de business se pot modifica în această zonă, către un tip de “coadă lungă”. Arhiva care merge în urmă cu o săptămână este gratuită, dar IP TV-ul înseamnă și “închirierea” de filme și alte programe. Facilitatea nu e deocamdată disponibilă la Dolce Interactiv. Dar producătorul ar putea foarte bine să fie plătit, în viitor, cu un procent din veniturile obținute din numărul de închirieri. O librărie de programe ar putea semăna mai degrabă cu un App Store de calculator decât cu ceva apropiat de o televiziune. Sau, dacă vreți, cu un fel de YouTube cu plată.
  3. Vor apărea programe cu durate non-standard. Dacă azi, în linii mari, avem programe de 24 de minute, 48-50 de minute (o oră comercială, care lasă loc și de publicitate), două ore și fillere, în regim de Video on Demand, nu există niciun fel de rigori legate de oră fixă. Asta va modifica într-o oarecare măsură retorica audiovizuală, așa cium au făcut-o “pastilele” de sub 3 minute de pe YouTube.
  4. Localul pierde teren în fața globalului. E o tendință care există deja de multă vreme pe nișe. Socoteala e următoare: un program de factual entertainment de pe, să zicem, Discovery costă undeva între 200 și 800 de mii de euro pe oră. Costurile sunt absolut colosale față de ceea ce și-ar putea propune să suporte, de exemplu, Realitatea TV sau B1 TV, nișele autohtone, care produc undeva pe la 500-2000 de euro pe oră. Discovery câștigă totuși, fiindcă ia “puțin” din foarte multe piețe aflate în toată lumea. Localizarea conțintului costă doar atât cât costă subitrările (sau dublarea, în țările cu o astfel de tradiție) și vocile autohtone de promo. Adică mai nimic. Pe termen lung, eforturile investitorilor izolați, care operează într-o singură piață, sunt imposibil de susținut. E limpede de ce tendința asta e acutizată de Video on Demand.
  5. Specializații câștigă, superspecializații pierd. E limpede că Video on Demand va funcționa pe diferite segmente, de la cooking la travel, documentare istorice, sport, pornografie și așa mai departe. Dar vom avea, oare, posibilitatea să rezervăm un documentar cu buget măricel despre jazz? Probabil că nu. Altfel spus, long tail-ul lui Chris Anderson e un model de pe urma căruia prosperă mai curând “magazinul”, în cazul nostru furnizorul de semnal. Producătorul propriu-zis n-o duce neapărat prea bine, mai ales dacă se găsește în zona apropiată de abscisă a clopotului lui Gauss.
  6. Dictatura publicului, selecția darwinistă și “superteleviziunea”. De mai sus reiese că producătorii vor trece printr-un nemilos proces de selecție darwinistă, dat de dictatura gustului popular și numărul de downloaduri, care le va calibra strict veniturile. Ce va însemna asta? Să ne gândim la prostioarele pe care le scriu pe site-urile proprii jurnaliștii convertiți la digital din România, comparativ cu strategia de conținut de acum doi ani. Sau la micile cârpeli cu care face trafic și un site celebru ca Huffington Post. Sau, dacă vreți, pot să-mi permit luxul de a vă propune acest text lung și specializat numai fiindcă pe acest blog nu scriu nemijlocit pentru bani. Dacă aș fi făcut-o, ar fi trebuit să postez cinci prostioare pe zi. Situația descrisă are însă și o latură optimistă: la fel cum vom putea vedea lucruri de 17 sau 67 de minute, vom avea de ales între documentare de 10 mii de euro, 100 de mii de euro, 1 milion de euro, 10 milioane de euro. În zona de top, maxim-comercială, vom putea așadar vorbi de programe în care se investesc resurse cât într-o producție de cinema și de “superteleviziune”, poate chiar peste parametrii marilor show-uri de azi.
  7. “Wikificarea” televiziunii. Dacă nu mai există grile, încărcătura de actualitate nu mai prea contează nici ea. Un brand de Video on Demand e mai degrabă o structură arborescentă decât un fir unic de emisie, desfășurat în timp; ne putem imagina “enciclopedii” (“wiki-uri”) pe diferite segmente de tipul travel sau culinar, în sensul în care țările vizitabile din Asia sunt în număr finit, ca și rețetele pentru alergici la gluten și așa mai departe. Formatele de astăzi, desfășurate în timp ca niște piese de teatru, ar putea fi înlocuite, cel puțin parțial, de structuri mai apropiate de piramida răsturnată și alte construcții fixe. Vorbim, în esență, de programare neliniară și neliniarul e deja caracteristica digitalului de pe internet.
  8. Dispariția cenzurii economice. Pay TV-ul este un model de business pur, în care beneficiarul conținutului este în proporție de 100% și în mod direct publicul. Marii advertiseri, pe care se sprijină azi și televiziunile freeview, și rămășițele presei scrise cu largă circulație, nu mai intervin în ecuația economică. Este vorba de cei care au dictat ceea ce aș numi abordarea idiot-consumeristă a presei din ultimele decenii, dacă aș fi de stânga. Cum nu sunt, o să fiu mulțumit că jurnalistul a putut exista independent de politic, vreme de câteva decenii. Tindem să neglijăm faptul că a fost o perioadă fastă și atipică pentru istoria presei. Dar, totuși, un documentar despre efectele rele ale băuturilor răcoritoare cu zahăr în exces e mai ușor de conceput în sistem pay TV decât pe un post freeview.
  9. Politicul pierde și el din control. E drept, puternicii zilei vor găsi întotdeauna resurse pentru a investi în media și se vor concentra pe niște urmași mai puțin mutanți ai televiziunilor de azi. Dar oferta de programe va fi organizată în liste care depind de popularitatea deja câștigată, cam cum sunt azi paginile de “most viewed” pe YouTube, iar acolo tentativele de propagandă au mai puțin loc. Asta, evident, cu excepția cazului în care producătorul va plăti pentru o poziționare privilegiată pe listă.
  10. Noi scheme de venituri, branduri producătoare de conținut. Modalitățile de product placement, schemele de sponsorizare și, în ultimă instanță, programele produse nemijlocit de mari branduri fără legătură cu conținutul TV se vor diversifica în mod remarcabil. Programele finanțate nemijlocit de public vor avea un echivalent și în producții în care advertiserii de azi se vor implica direct. Va putea fi vorba de lungi filme publicitare grețoase, dar, uneori, și de contrariul lor. Poți pune pe sticlă cu un buget mulțumitor producții foarte specializate gen Frăția vinului, din care tocmai încheiem un sezon de care suntem foarte mulțumiți.

Toate cele de mai sus arată, în esență, foarte bine. Dar când se vor întâmpla? Din tot ce-am spus e clar că tehnologia e disponibilă, și mai precis, pe scară largă, nu în mod experimental, cum a fost lansată de pildă de Ines în 2006. Totuși, asta nu înseamnă că schimbările se vor produce peste noapte. Avem nevoie, pe de o parte, de o perioadă de adaptare a pieței, cu alte cuvinte, trebuie să așteptăm ca marii provideri să realizeze ce profit le poate aduce modelul schițat mai sus, față de postulețele TV pe care au început să le puiască prin oferta proprie, ca să ia fața concurenței.

Pe de altă parte, contează foarte tare și conservatorismul industriei, și când spun asta mă refer la business-urile TV clasice, care n-au în momentul de față motive să renunțe la vechiul model de succes. E la fel cum anul trecut, digitalizarea terestră s-a poticnit, fiindcă nimeni nu avea interesul să modifice statu quo-ul de la ora actuală. Sau ca tehnologia 3 D din sălile de cinema, care exista de zeci de ani, dar industria nu avea un motiv ca să o scoată din mânecă. Cu alte cuvinte, momentul în care viitorul de mai sus va prinde formă depinde de agresivitatea și inteligența cu care cei numiți până acum câțiva ani “cabliști” vor ataca business-ul numit conținut.

10 thoughts on “Video on Demand: acum, că a venit și în România, cum va schimba forma pieței?”

  1. Ok, dacă tehnologia e ușor de folosit sau măcar cool va intra mult mai repede pe piață față de altele. România se pricepe la astea, adoptarea de tehnologii noi, de-aia fiecare om are două telefoane și trei tablete. Eu mă întreb altceva, dacă VOD-ul ajunge la o cota de piață impresionantă, unde se va mai face reclamă la Dero? Presupun că Dero vrea să scoată un detergent nou, cu aromă de vișine sau aloe vera. Vrea să-l promoveze, cum o s-o facă? Un documentar despre Dero nu va avea succes și nici nu prea văd cum s-ar putea face o emisiune de tipul “Frăția Vinului” cu așa ceva.

  2. Reclama TV clasică funcționează prost pe platforme de astea. Există studii despre o drăcie numită TiVo, un PVR (personal video recorder) care păstrează programele pentru ca să le dai play mai târziu. Majoritatea utilizatorilor au un comportament “evazionist” față de reclame, cu alte cuvinte le derulează pe repede înainte.

    De aceea am vorbit destul de mult despre nișe și pay per view mai sus. Reclama va continua să existe, dar sub alte forme.

  3. Foarte interesanta analiza – chiar doream sa citesc ceva de genul asta inainte sa apelez la noile servicii comeplexe operatorilor de cablu.
    Citeva idei:
    1. Ref la publicitatea – poate partea de product-placement sau reclama de 20 de secunde sa joace un rol mult mai important in nou sistem ?
    2. Impresia mea este ca “fostii” cablisti sunt interesati de continut, mai ales ca partea de acces la servicii de TV&Internet&Telefon are o competitie acerba, upgrade-urile de retea sunt necesare si este neclar cine poate sa sustina costurile. Nu stiu in schimb daca actualii provideri de continut sunt pregatiti pentru asa ceva.
    3. O sa fie interesant cum directiva europeana in domeniu (actuala AVMS) va fi modificata ca sa “reglementeze” mai bine noul continut. Nu stiu cum, dar ma indoiesc ca nu o sa-si bage politicul coada… Sau o sa dispara CNA-ul ? 🙂

  4. O sa adaug eu un amanunt ridicol. Platesc la RDS la pentru cablu TV digital, cu un set-top box, vreo 34 RON/luna, pentru 90+ canale la pachet maxim. Vreau sa ma mut la Dolce, pe cablu, dar trebuie sa cumpar si un abonament minim de voce, cativa zeci de RON. Merita ? Asta in conditiile in care am fost abonat Romtelecom, iar in cladire exista toata reteaua Romtelecom. Romtelecom te obliga sa cumperi SI voce. Nu am nevoie pentru ca am alti furnizori la voce, am voce sa dau si la altii, din pachetul de la RDS. Ar fi o idee sa se vanda internet si TV, si celor care nu sunt abonati la voce, dar au fost clienti Romtelecom si au firul pina in casa, nu ? Ridicol nu ?

    O alta problema este gradul de saturare. Sigur cunoasteti persoane care nu au televizor, care refuza consumul de televiziune, care sunt din anturajul vostru si nu se uita la programe de televiziune. Sau care sunt de alta varsta, sau persoane care au preferinte limitate.

    Educatia, poate parea ridicol. Folosirea unui EPG necesita educare. Vanzatorii de astfel de pachete nu trimit agenti de vanzare, acasa, care sa instaleze cutia si apoi sa te invete cum se foloseste EPG. Lumea noastra devine tot mai sofisticata si tehnologizata si nu poate tine pasul cu competitia care genereaza servicii noi.

    Receptorul. Despre cate receptoare capabile sa afiseze n canale vorbim ? Stim in acest moment cate TV analog, cate digitale se afla instalate in gospodariile din Romania ?

    PS: Demonstratia publicata de Iulian, makes sense. Cand citesti articolul si te dai 2 pasi inapoi, si vezi cum se cearta unii pentru ownership-ul unei TV, etc. nu vi se pare totul si mai ridicol ? Odata cu sosirea si a televiziunii in format digital, amanata deocamdata, totul va exploda, se va nisa, iar competitia se va acutiza. Poate suntem un pic in urma, dar nu strica sa proiectam viitorul.

  5. Dragă Bogdan,

    Mă bucur că-ți place. Mersi de întrebări, mi-ai dat ocazia să vin cu niște precizări care ar putea interesa și pe alții:

    1. Probabil că da, va fi mai mult product placement. Vezi și ce îi spuneam mai sus lui Eftimie despre TiVo și comportamentul evazionist, care se poate realiza mai puțin în cazul product placementului. Dar altminteri răspunsul e mai complicat. La un moment dat s-a discutat despre simplificarea drastică a retoricii din spoturile TV, în ideea că trebuie să aibă sens “pe repede înainte”. Cu alte cuvinte ai fi putut avea o imagine still care să se înțeleagă la derularea rapidă, mai aproape de un print ad decât de un clip video. Ulterior s-a discutat despre restricții care nu te lasă să dai pe repede înainte în calupurile de reclame. Dar guess what? S-a ivit un nou dușman, în sensul tabletei (sau al netbook-ului). Există studii prin America, care spun că în break-urile de publicitate lumea fuge spre iPad.

    În orice caz, o să apară noi modalitățile branding și reclamă. Stau și mă gândesc acum că EPG-ul (vezi poza pe care-am pus-o) e un suport superb pentru branduri, cam la fel cum noi punem azi billboards in și out la “Frăția vinului”.

    2. Da, în momentul de față, posturile proprii sau cvasi- (sport, film) sunt pârghii de marketing. Competiția de felul ăsta a început oarecum odată cu intrarea Romtelecom în piață prin DTH, care a tulburat pactul de neagresiune dintre UPC și RCS-RDS. Știi că pe vremea cablului analog fiecare scară de bloc avea providerul ei și basta, exista un fel de oligopol. Acum, în mai orice oraș mediu sau mare, ai de ales la orice adresă între cel puțin doi din cei trei mari competitori.

    În momentul în care a survenit concurența reală, bineînțeles că actorii din piață au început să se diferențieze inclusiv prin conținut (putea fi vorba și de deal-uri exclusive cu posturi străine, de exemplu, nu doar de posturi proprii). Cu alte cuvinte, în momentul de față, Digi Sport, Dolce Sport și alte lucruri asemănătoare nu sunt centre de profit în economia marilor provideri. Dar nu există niciun motiv să nu devină așa ceva în curând.

    3. Aici e domeniul tău de expertiză, eu nu pot comenta decât că ceea ce nu e interzis e permis într-un stat de drept. Cu alte cuvinte, idei ca brandingul canalului din EPG presupun că ar putea funcționa de la sine dacă nu se specifică altfel în Legea Audiovizualului și reglementările CNA?

    Cât privește CNA-ul, nu va dispărea. El a apărut în anii ’90, așa cum e, din motive politice, pentru a crea dificultăți de acces în piața TV a jucătorilor privați. Vezi chinul care a însemnat construirea unei rețele naționale din frecvențe locale pentru posturi ca PRO sau Antena 1 și pentru echivalentele lor de radio FM. Acum însă, industria, așa cum e, are interesul de a bloca accesul altor nou-veniți în piață și CNA îl poate îngreuna, cu cadrul legislativ existent. Să ne gândim că în momentul de față, în România, marii competitori pe TV sunt un grup pur românesc (Intact) și expresia autohtonă a unui independent de mare succes în Europa Centrală și de Est, CME. Nu vorbim nici de ProSiebenSat.1 (implicat destul de discret, la Prima și Kiss), nici de RTL, nici de MTG.

  6. Tiberiu: client service-ul este o problemă imensă a furnizorilor de semnal din România. La RCS-RDS și UPC, problema vine din motive istorice, fiindcă aceste rețele s-au construit prin aglutinarea unor mici independenți eterogeni. Vor mai trece ani de zile până o să ne “mișcăm cu talent” în zona asta. Asemănător, ca eu să obțin Dolce Interactiv a trebuit să vorbesc cu mai multe persoane de la Romtelecom și trebuie să spun că totuși e vorba de cel mai bun client service. La RCS-RDS am renunțat exact din motivul ăsta, al client service-ului, acum vreo patru ani. Să adaug că am și în ziua de azi cablu analog de la ei și că îmi mai vin niște pseudo-facturi pentru telefon pe mail? Am scris pe unde m-am priceput ca să închid abonamentul, nu s-a putut. Din când în când mă gândesc dacă și ce am de plătit cuiva, dar pur și simplu habar n-am.

    În privința educației și a receptoarelor, n-am date centralizate, dar feelingul meu e că LCD-urile s-au vândut foarte bine, mai întâi în rate și acum, posibil, cu banii jos, fiindcă prețul unui asemenea aparat HD e pe undeva pe la 2000 RON. Desigur că va mai rămâne un procent din populație cu dotări vechi, mai ales în zonele rurale sau defavorizate. Lipsiți de regulă și de internet, ei vor fi premisa mult discutatului “digital divide”. O să spun totuși că am văzut farfurii de DTH de la RCS sau Dolce și pe niște barăci de porcari din Harghita, satelitul digital e o tehnologie accesibilă pe fiecare metru pătrat de Românie, spre deosebire de cablu.

    În privința educației, așa este, am fost prin 2007 la Amsterdam, la headquarterul UPC, și marea lor problemă, la vremea respectivă, era legată tot de client service, mai precis, de ajutarea și instruirea utilizatorilor. Proiectau pe atunci un sistem cu trei paliere, în care primul se referea la niște “help”-uri ca de calculator, al doilea la chat 1:1 cu o persoană și al treilea la venirea unei echipe care să te depaneze. Precum se vede, lucrurile au început să funcționeze și la noi în logica asta, atunci când funcționează desigur 🙂

  7. Salut

    Revin ca sa remarc ca, pe tacute, intr-un fel, dar serios si temeinic, Romtelecom este un pioner ce aduce calitate…chiar imbina TV+internet+voce……acum m-am uitat in Internet, la http://www.dolcetv.ro, au 3 posturi in teste MOOZ, cand activezi ecran mare, mesajul este: “latime de banda insuficienta…buffering”….ce trimit ei in infrastructura este peste puterile ei ??….ps: calitatea imaginii este foarte buna pe un format 4:3….le tinem pumnii, intr-adevar va fi o provocare pentru marketerii politici….

  8. În mod specific, televiziunea nu este transmisă prin internet. Deși “IP” este acronim pentru Internet Protocol, termenul se referă doar la metoda de transmitere a semnalului TV printr-o rețea coordonată și securizată, având ca rezultat o calitate înaltă a imaginii și a sunetului. Tehnologia IPTV folosește protocolul IP ca mijloc de transport și are nevoie de IPTV set-top box pentru a decoda imaginile în timp real. Asta ca sa fim cat mai corecti …..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *