Gata, m-am săturat de Facebook şi m-am cărat în presa locală…

D-aia e Centrul pentru Jurnalism Independent CJI, că de pildă eu m-am cunoscut cu Cătălin “Alin” Moraru de la Monitorul de Botoşani acolo, în Kogălniceanu. Şi ce caută Moraru ăsta pe la Bucureşti şi pe blogul meu? Păi face un ziar care se vinde în vreo 6.500-6.600 de exemplare la chioşc (cifrele astea arată interesul direct şi imposibil de mânărit al cititorului) în oraşul pe care l-am numit, ceea ce, date fiind starea presei şi propensiunile publicului în 2012, e foarte mult. Mi s-a părut corect să îi cer un text despre presa locală pentru The Industry şi a produs unul din cele mai citite articole de pe site. Şi uite-aşa, din aproape-n aproape, am ajuns să scriu şi eu pentru Monitorul de Botoşani. Dacă vă-ntrebaţi ce naiba caut într-o gazetă de provincie, o să vă răspund că 3.278+2.263+924=6.465, adică ceva mai puţin decât vinde Cătălin la Botoşani. Ştiţi ce-s astea? Tirajele vândute la chioşc ale cotidienelor centrale “România liberă”, “Puterea” şi “Ziarul financiar”.

La asta se adaugă faptul că bunică-mea, născută Dimitriu-Huluţă, e din Botoşani. Dar Moraru şi Monitorul lui cred că habar n-au de asta. În fine, textul:

Un alt fel de altfel

Cum e să fii ziarist la Bucureşti, în campania asta, care se anunţă feroce? m-a întrebat Cătălin Moraru, când l-am întrebat ce editorial să scriu pentru „Monitorul de Botoşani”. Pe pielea proprie nu mai prea ştiu, fiindcă sunt consultant, forma juridică SRL, adică mic întreprinzător, de prin 2006. Pentru mine, unul, asta a fost o idee bună, fiindcă n-am aflat, de pildă, cum e să-ţi sară salariul în sus, de la 800 la 3000 de euro, când te-ai mutat de la grupul străin X la mogulul autohton Y. Trebuie să fi fost mişto de tot. În aceleaşi vremuri, emiteam facturi mai mici decât salariile de la mogul. Din care se scădeau impozite, cheltuieli. Mă uitam cu jind la foştii colegi, cărora pe data de 20 şi ceva ale lunii le intra ritmic, pe card, o sumă gata impozitată şi numai bună de transformat în mobilă de la Ikea sau excursii la Barcelona.

Şi-atunci, ce e atât de rău la o mărire de salariu de la 800 la 3000? În sine, nu e nimic. Dar, după aceea, dacă vezi că treaba merge, te poţi gândi: eu de ce să n-am casă-n Băneasa? Şi îţi faci nişte rate. Din 3000 de euro, poţi da pe credite, probabil, 1500 de euro. Te-apuci să plăteşti, trec vreo şase luni, nici nu se simte. Mai trece-un an. 18 luni în total, din cele 125 în care ai de plătit. Promiţător. Dar cam pe-atunci, mogulul Y face ce face şi intră la zdup. Sau, dacă îl cheamă W, îşi pierde interesul pentru media. Mai trec trei luni. Salariile încep să întârzie. Apoi încă nişte luni. Salariile întârzie rău. Banca te hărţuie cu ratele. Dai maşina înapoi. Sau nu.

Dar, în fine, de ce vă pisez cu toate chestiile astea cu iz sindical, care probabil că vi s-au întâmplat şi unora dintre dumneavoastră? O mulţime de lume s-a descurcat cum a putut, s-a mutat în alt serviciu, a acceptat condiţii mai proaste, a pierdut ce-a avut de pierdut şi a salvat ce-a putut salva.

Da. Dar, acum, ajung la ceva numit presă. El, ziaristul Z, a luat-o cu el pe ea, pe presă, la mogul. Apoi şi-a făcut creditul, din care a apucat să plătească ulterior, în rate, doar o roată de Audi şi balustrada verandei. Apoi, pauză. Ea, presa, a simţit, aşa, nişte înţepături în burtă. Şi a făcut fâs. Venise criza, iar în privinţa mogulilor – rău cu ei, dar, parcă, din punctul de vedere al datei ăleia la care se dădea salariul – mai rău fără…

De-aici, povestea nu mai e chiar atât de sindicală. Fiindcă din punctul de vedere al ziaristului Z, “condiţii mai proaste” însemna – şi înseamnă – nu neapărat un salariu mai mic şi un şef mai tâmpit, care urlă. Prin presă, toată lumea urlă, măcar din când în când, şi are accese de tâmpenie cel puţin la fel de des. Asta-i materia primă a multor editoriale. Dar la asta se mai adaugă şi altceva: odată ce ea, presa, a rămas şi fără public, şi fără bani, s-a oferit s-o salveze, ca-n Dostoievski, partidul ăla politic. Ceea ce grupul media străin a aruncat în rigolă, ca neviabil pe termen lung, ar putea fi aşezat printre acareturile cutărei mafii cu reprezentare în parlament, să-i zicem K. Deci – ea, presa rămâne, dar regula jocului s-a schimbat. Se predă, dar nu moare. Ziaristul Z face ce-i spune K, nu ce cereţi dumneavoastră, publicul. Asta înseamnă “condiţii mai proaste”. Nu greutăţi cu banii.

Treaba lui Z, o să ziceţi, dacă a fost tâmpit şi lacom, a crezut în moguli… Aşa e. Z nu are o viaţă dulce deloc, deşi s-a cârpit cumva, în privinţa ratelor. Are o jenă fiindcă şi-a vândut conştiinţa şi chestia asta n-are nimic faustic în ea, e inavuabilă şi insistentă ca o rosătură de pantof. Z înjură la comandă, cum se zice, chiar dacă nu înjură propriu-zis şi comanda e mai mult o sugestie, o găluşcă pe care i-o livrează K. Z e o jigodie şi în consecinţă un nefericit, iar dumneavoastră, cititorule, şi cu mine suntem şi am rămas altfel, doar suntem persoanele de faţă, nu?

Negreşit. Dar şi ea, presa, e acum altfel. Un alt fel de altfel. Ratele şi conştiinţa sunt problema lui Z. Dar ea, presa, e a dumneavoastră. Ştiu, e nedrept. Dar adevărat.

 

Pe Monitorul de Botoşani, se găseşte aici.

Post your thoughts