Gata, m-am săturat de Facebook și m-am cărat în presa locală…

D-aia e Centrul pentru Jurnalism Independent CJI, că de pildă eu m-am cunoscut cu Cătălin “Alin” Moraru de la Monitorul de Botoșani acolo, în Kogălniceanu. Și ce caută Moraru ăsta pe la București și pe blogul meu? Păi face un ziar care se vinde în vreo 6.500-6.600 de exemplare la chioșc (cifrele astea arată interesul direct și imposibil de mânărit al cititorului) în orașul pe care l-am numit, ceea ce, date fiind starea presei și propensiunile publicului în 2012, e foarte mult. Mi s-a părut corect să îi cer un text despre presa locală pentru The Industry și a produs unul din cele mai citite articole de pe site. Și uite-așa, din aproape-n aproape, am ajuns să scriu și eu pentru Monitorul de Botoșani. Dacă vă-ntrebați ce naiba caut într-o gazetă de provincie, o să vă răspund că 3.278+2.263+924=6.465, adică ceva mai puțin decât vinde Cătălin la Botoșani. Știți ce-s astea? Tirajele vândute la chioșc ale cotidienelor centrale “România liberă”, “Puterea” și “Ziarul financiar”.

La asta se adaugă faptul că bunică-mea, născută Dimitriu-Huluță, e din Botoșani. Dar Moraru și Monitorul lui cred că habar n-au de asta. În fine, textul:

Un alt fel de altfel

Cum e să fii ziarist la București, în campania asta, care se anunță feroce? m-a întrebat Cătălin Moraru, când l-am întrebat ce editorial să scriu pentru „Monitorul de Botoșani”. Pe pielea proprie nu mai prea știu, fiindcă sunt consultant, forma juridică SRL, adică mic întreprinzător, de prin 2006. Pentru mine, unul, asta a fost o idee bună, fiindcă n-am aflat, de pildă, cum e să-ți sară salariul în sus, de la 800 la 3000 de euro, când te-ai mutat de la grupul străin X la mogulul autohton Y. Trebuie să fi fost mișto de tot. În aceleași vremuri, emiteam facturi mai mici decât salariile de la mogul. Din care se scădeau impozite, cheltuieli. Mă uitam cu jind la foștii colegi, cărora pe data de 20 și ceva ale lunii le intra ritmic, pe card, o sumă gata impozitată și numai bună de transformat în mobilă de la Ikea sau excursii la Barcelona.

Și-atunci, ce e atât de rău la o mărire de salariu de la 800 la 3000? În sine, nu e nimic. Dar, după aceea, dacă vezi că treaba merge, te poți gândi: eu de ce să n-am casă-n Băneasa? Și îți faci niște rate. Din 3000 de euro, poți da pe credite, probabil, 1500 de euro. Te-apuci să plătești, trec vreo șase luni, nici nu se simte. Mai trece-un an. 18 luni în total, din cele 125 în care ai de plătit. Promițător. Dar cam pe-atunci, mogulul Y face ce face și intră la zdup. Sau, dacă îl cheamă W, își pierde interesul pentru media. Mai trec trei luni. Salariile încep să întârzie. Apoi încă niște luni. Salariile întârzie rău. Banca te hărțuie cu ratele. Dai mașina înapoi. Sau nu.

Dar, în fine, de ce vă pisez cu toate chestiile astea cu iz sindical, care probabil că vi s-au întâmplat și unora dintre dumneavoastră? O mulțime de lume s-a descurcat cum a putut, s-a mutat în alt serviciu, a acceptat condiții mai proaste, a pierdut ce-a avut de pierdut și a salvat ce-a putut salva.

Da. Dar, acum, ajung la ceva numit presă. El, ziaristul Z, a luat-o cu el pe ea, pe presă, la mogul. Apoi și-a făcut creditul, din care a apucat să plătească ulterior, în rate, doar o roată de Audi și balustrada verandei. Apoi, pauză. Ea, presa, a simțit, așa, niște înțepături în burtă. Și a făcut fâs. Venise criza, iar în privința mogulilor – rău cu ei, dar, parcă, din punctul de vedere al datei ăleia la care se dădea salariul – mai rău fără…

De-aici, povestea nu mai e chiar atât de sindicală. Fiindcă din punctul de vedere al ziaristului Z, “condiții mai proaste” însemna – și înseamnă – nu neapărat un salariu mai mic și un șef mai tâmpit, care urlă. Prin presă, toată lumea urlă, măcar din când în când, și are accese de tâmpenie cel puțin la fel de des. Asta-i materia primă a multor editoriale. Dar la asta se mai adaugă și altceva: odată ce ea, presa, a rămas și fără public, și fără bani, s-a oferit s-o salveze, ca-n Dostoievski, partidul ăla politic. Ceea ce grupul media străin a aruncat în rigolă, ca neviabil pe termen lung, ar putea fi așezat printre acareturile cutărei mafii cu reprezentare în parlament, să-i zicem K. Deci – ea, presa rămâne, dar regula jocului s-a schimbat. Se predă, dar nu moare. Ziaristul Z face ce-i spune K, nu ce cereți dumneavoastră, publicul. Asta înseamnă “condiții mai proaste”. Nu greutăți cu banii.

Treaba lui Z, o să ziceți, dacă a fost tâmpit și lacom, a crezut în moguli… Așa e. Z nu are o viață dulce deloc, deși s-a cârpit cumva, în privința ratelor. Are o jenă fiindcă și-a vândut conștiința și chestia asta n-are nimic faustic în ea, e inavuabilă și insistentă ca o rosătură de pantof. Z înjură la comandă, cum se zice, chiar dacă nu înjură propriu-zis și comanda e mai mult o sugestie, o gălușcă pe care i-o livrează K. Z e o jigodie și în consecință un nefericit, iar dumneavoastră, cititorule, și cu mine suntem și am rămas altfel, doar suntem persoanele de față, nu?

Negreșit. Dar și ea, presa, e acum altfel. Un alt fel de altfel. Ratele și conștiința sunt problema lui Z. Dar ea, presa, e a dumneavoastră. Știu, e nedrept. Dar adevărat.

Pe Monitorul de Botoșani, se găsește aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *