Ultimul rival

Zilele trecute, Fidel Castro a renunțat (iar?! – parcă o făcuse acum câțiva ani…) la conducerea Partidului Comunist din Cuba. Ce rost mai are acest anunț, când se știe că la Havana puterea e-n mâna lui Raul, fratele lui Fidel?

Atunci când pleacă de bunăvoie, dictatorii au destul de furcă pentru a se descâlci din ițele propriilor mecanisme de guvernare. Fidel i-a transferat întâi și întâi puterile prezidențiale ad interim lui Raul prin 2006, când a fost operat de o problemă digestivă. Prin 2008, cu puțin înaintea alegerilor prezidențiale, a anunțat că nu mai candidează nici la funcția de comandant suprem, nici la cea de președinte, iar Adunarea Națională l-a ales ca succesor pe același Raul. În fine, pe 18 aprilie, Castro a renunțat și la funcția din partid.

Contrat tuturor zvonurilor că ar fi deja pe dric, că ar avea cancer și altele, la 84 de ani, Fidel e pe punctul de a se instala într-o bătrânețe liniștită, de publicist-comentator pe Cubadebate.cu, acolo unde și-a publicat sub semnătura proprie, în premieră, unele considerații despre demisie.

În ultimele dintre “Reflecțiile” publicate periodic, Castro spune printre altele că accesul unei persoane la funcția de președinte ar trebui limitat în Cuba la două mandate și dă detalii de reporter parlamentar bine informat cu privire la întrunirea de partid și la fratele său Raul. E o ieșire în istorie surprinzătoare până și pentru cel care o execută: Fidel mărturisește că nu se aștepta să trăiască atât, în ciuda “yankeilor” pe care nu uită să-i beștelească.

De fapt, dacă ei, “yankeii”, nu ar fi existat, Castro ar fi fost un personaj de calibru mult mai redus. Criza rachetelor de la începutul anilor ’60, Invazia din Golful Porcilor, lungul embargou care a urmat sunt episoade dintr-o saga care i-au transformat pe americani și Fidel în Goliat și respectiv David.

S-ar putea foarte bine ca, acum, dincolo de bătrânețe și problemele de sănătate, Fidel să înțeleagă foarte bine că nu mai are cum să-și construiască puterea și prestanța pe acest gen de adversitate. Că marxismul, pe care l-a înfiat de-abia la câțiva ani după revoluția cubaneză, e în forma în care l-a profesat o vechitură și că în mileniul al treilea riscă să fie nu dușmanul lui Eisenhower, ci tovarășul lui Kim Jong Il. Dar, dincolo de toate acestea, dând cu tifla de la Havana tuturor președinților americani, de la Kennedy la W. Bush, Fidel mai are un personaj politic pe care să-l învingă la proba de anduranță. În aceste zile, el arată că își poate supraviețui până și lui însuși.

Articol scris pentru ediția de tipar de miercuri, 20 aprilie a “României libere”

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

3 thoughts on “Ultimul rival”

  1. Se întreabă lumea de ce sunt românii nostalgici după vremurile de dinainte de `89.
    Dacă mă întrebați pe mine, iată unul dintre motive: prin toate alimentarele găseai rom Havana, la prețuri de nimic!!! 🙂
    Păi unde sunt vremurile de altădată?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *