Ultimul rival

Zilele trecute, Fidel Castro a renunţat (iar?! – parcă o făcuse acum câţiva ani…) la conducerea Partidului Comunist din Cuba. Ce rost mai are acest anunţ, când se ştie că la Havana puterea e-n mâna lui Raul, fratele lui Fidel?

Atunci când pleacă de bunăvoie, dictatorii au destul de furcă pentru a se descâlci din iţele propriilor mecanisme de guvernare. Fidel i-a transferat întâi şi întâi puterile prezidenţiale ad interim lui Raul prin 2006, când a fost operat de o problemă digestivă. Prin 2008, cu puţin înaintea alegerilor prezidenţiale, a anunţat că nu mai candidează nici la funcţia de comandant suprem, nici la cea de preşedinte, iar Adunarea Naţională l-a ales ca succesor pe acelaşi Raul. În fine, pe 18 aprilie, Castro a renunţat şi la funcţia din partid.

Contrat tuturor zvonurilor că ar fi deja pe dric, că ar avea cancer şi altele, la 84 de ani, Fidel e pe punctul de a se instala într-o bătrâneţe liniştită, de publicist-comentator pe Cubadebate.cu, acolo unde şi-a publicat sub semnătura proprie, în premieră, unele consideraţii despre demisie.

În ultimele dintre “Reflecţiile” publicate periodic, Castro spune printre altele că accesul unei persoane la funcţia de preşedinte ar trebui limitat în Cuba la două mandate şi dă detalii de reporter parlamentar bine informat cu privire la întrunirea de partid şi la fratele său Raul. E o ieşire în istorie surprinzătoare până şi pentru cel care o execută: Fidel mărturiseşte că nu se aştepta să trăiască atât, în ciuda “yankeilor” pe care nu uită să-i beştelească.

De fapt, dacă ei, “yankeii”, nu ar fi existat, Castro ar fi fost un personaj de calibru mult mai redus. Criza rachetelor de la începutul anilor ’60, Invazia din Golful Porcilor, lungul embargou care a urmat sunt episoade dintr-o saga care i-au transformat pe americani şi Fidel în Goliat şi respectiv David.

S-ar putea foarte bine ca, acum, dincolo de bătrâneţe şi problemele de sănătate, Fidel să înţeleagă foarte bine că nu mai are cum să-şi construiască puterea şi prestanţa pe acest gen de adversitate. Că marxismul, pe care l-a înfiat de-abia la câţiva ani după revoluţia cubaneză, e în forma în care l-a profesat o vechitură şi că în mileniul al treilea riscă să fie nu duşmanul lui Eisenhower, ci tovarăşul lui Kim Jong Il. Dar, dincolo de toate acestea, dând cu tifla de la Havana tuturor preşedinţilor americani, de la Kennedy la W. Bush, Fidel mai are un personaj politic pe care să-l învingă la proba de anduranţă. În aceste zile, el arată că îşi poate supravieţui până şi lui însuşi.

Articol scris pentru ediţia de tipar de miercuri, 20 aprilie a “României libere”

  1. Marian Stavaroiu Reply

    Se întreabă lumea de ce sunt românii nostalgici după vremurile de dinainte de `89.
    Dacă mă întrebaţi pe mine, iată unul dintre motive: prin toate alimentarele găseai rom Havana, la preţuri de nimic!!! 🙂
    Păi unde sunt vremurile de altădată?

Post your thoughts