Traseele insultei: “bețiv”, “mincinos”, “adormit”

În timp ce limbajul violent folosit de presă a devenit un motiv de îngrijorare, politicienii sunt violenți verbal fără prea multe urmări, cu excepția aceleia că aceeași presă le preia cu o acribie vinovată violențele, în chip de știri-scandal. Și, eventual, le dă mai departe în editoriale, transformându-le mai mult sau mai puțin creativ, cu un gen de furie în același timp slugarnică și revoluționară. Cei mai importanți trei oameni politici ai momentului au lipite trei etichete negative și vom vedea că fiecare dintre ei a ajuns în această situație cu concursul celorlalți doi și al forțelor politice care îi susțin pe aceștia din urmă.

Departamentele de strategie ale partidelor trasează așa-numitele direcții de comunicare, pe care le trimit, prin circulare, pe e-mail, la parlamentari și “vectorii de imagine”, adică politicienii desemnați sau aprobați pentru apariții în talk-show-uri. Strategiile includ și direcții de atac, iar în România, adesea, direcțiile de atac se reduc la calificative sau epitete insultătoare. Așa ajunge politica, trecând prin strategie și tactică, o înjurătură.

Dar, cum spuneam, înjurătura nu se pierde în ceață, fără ecou. Presa atinsă de criză, presa venală, presa stipendiată de politicieni – analiști și editorialiști – preia în continuare formulele, din convingere, din slugărnicie sau fiindcă i s-a dat dispoziție s-o facă. Așa ajunge televizorul un dreptunghi plin de fiere, creează același anxietăți ca ochiul lui Big Brother.

Cei trei politicieni sunt ușor de intuit, ca și etichetele lor, deși au mai fost și altele. Dacă te-apuci să cauți ceea ce au spus alți oameni politici despre ei, ajungi mai aproape de sursa ocării. În ordinea funcțiilor în stat:

Băsescu și alcoolul. Bineînțeles, e un cal de bătaie al USL, dar referirile politicienilor sunt mai puține decât ne-am putea aștepta. Printre cei care au făcut asocierea se numără Crin Antonescu (“nu te poți duce ca un bețiv la cârciumă să-ți dai cu părerea…” – iunie 2011), Victor Ponta (“este nemulțumit de pasiunea mea pentru sportul auto pentru ca nu am voie sa beau alcool” – martie 2011, “căuta după sticlă pe jos” – iunie 2011) și Marian Vanghelie (“de dimineața până seara consumă alcool” – septembrie 2009). Probabil că “bețiv” e cea mai directă dintre cele trei insulte, de unde și posibila reținere a adversarilor președintelui în a-l numi așa. Presupusa legătură cu paharul a președintelui face carieră în schimb pe site-uri umoristice, pe YouTube și rețele, cu poante mai reușite sau mai de felul comentariilor cu care Mirel Palada, proaspătul purtător de cuvânt al guvernului, și-a pierdut parțial respectul cunoscuților. Altfel spus, tema e una “împinsă” de politicieni, dar are și o viață independentă, memetică.

Ponta și minciuna. Atunci când se pune pe gândit, tabăra prezidențială gândește, nu glumă. Și gândește la unison. N-a trebuit să scotocesc deloc ca să găsesc o mulțime de asocieri pe care președintele, activul PDL și sateliții acestora le fac între premier și minciună. Printre colportorii revelației se numără Ioan Oltean (“mincinos fără pereche” – august 2011), Traian Băsescu (“Ponta și Antonescu mint românii” – iulie 2012; “mare mincinos”, “plagiator mic și mincinos”, “mincinos plagiator” – noiembrie 2013), Cezar Preda (“mincinosul și hoțul” – octombrie 2012), Gheorghe Ialomițianu (“mincinos și incompetent” – octombrie 2012), Adriean Videanu (“mincinos patologic” – noiembrie 2012), Vasile Blaga (“mincinos patologic” – iulie 2013), Elena Udrea (“singura lui strategie de comunicare este minciuna sfruntată” – august 2013), până la oameni de eșalon secund ca Valeriu Turcan sau o notabilă a PDL Bistrița-Năsăud, pe nume Monica Săsărman.

Bistrița-Năsăud, în trendul național al politicii

Revelația că premierul e mincinos au avut-o și un mare număr de scriitori de opinie, din ziare și de pe site-uri sau bloguri critice la adresa USL. Poate fiindcă e vorba de un simplu adjectiv, “mincinosul” e însă cel mai puțin productiv pe site-uri de umor sau în contexte amuzante.

Antonescu și somnul. Este, poate, asocierea care a decolat cel mai bine, memetic vorbind, fiindcă mi-a luat destul de mult să găsesc “declarații politice” pe această temă. În unele cazuri, vorbele nici nu sunt vorbe, ci fapte – și se leagă mai ales de organizația de juniori. S-au ocupat de așa ceva Tineretul PDL (protest cu un filtru de cafea și ceasuri deșteptătoare la Parlament – februarie 2012), Elena Băsescu (“Somn ușor!” și fotografie trucată pe Twitter – iulie 2012), Traian Băsescu (“bolnav de somn” – noiembrie 2012), Elena Udrea (defilare cu tineretul PDL, cu perne inscripționate “Întâiul somnoros al țării” – decembrie 2012), Daniel Buda (“veșnic adormit” – iulie 2013), Mircea Geoană (“cel mai bun prieten al somnului” – decembrie 2013). Asocierea cu somnul e cea mai tandră (sic) insultă și are un dezavantaj-avantaj: nu e adjectiv, adică ceva ce poți lipi ușor, cu răutate idioată, de adversar. “Adormit” și “somnoros” sunt aproape alinturi și nu se prea pretează la luptă, așa că tema implică un verb la diateza activă (“doarme”) și permite formule retorice mai puternice. Glumele din afara cloacei politice sunt multe: “A adormit în timp ce dormea”, “vrea să doarmă la Cotroceni”, “a adormit în timpul unui discurs ținut chiar de el” etc.

Fotografia trucată pusă de EBa pe Twitter

Fotografia trucată pusă de EBa pe Twitter

Desigur, Traian Băsescu mai e și “dictator”, Victor Ponta “plagiator”, iar Crin Antonescu “chiulangiu”. În doctoratul lui Ponta există pasaje masive care provin din altă parte, iar Antonescu apare rar în Parlament, dar, cu excepția acestor lucruri, contextele imediate în care politicienii folosesc astfel de cuvinte, pentru care nu am avut loc aici, nu sunt, în general, nici foarte convingătoare, nici în mod limpede factuale. Un vorbitor onorabil ar construi un întreg și solid eșafodaj pentru a putea ajunge la o concluzie de o asemenea duritate. De regulă, nu este cazul.

Se poate spune cu certitudine că acest gen de calificative emană, totdeauna, de la un centru ascuns de putere, spin doctori și strategi malefici care urmăresc distrugerea calomnioasă a dușmanilor? Nu. Însă atunci când o astfel de formulă devine recurentă, poți avea suspiciunea unei strategii de denigrare. Iar când ajungi s-o citești în titluri și editoriale fulminante, cel mai frumos lucru pe care-l poți spune despre autorii lor e, ca Flaubert: idei luate de-a gata.

Articol scris pentru ediția de joi, 30 ianuarie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts