Tinerețe cu gust de rom, mango și noroi

Textul care urmează a apărut în Prima mea călătorie în străinătate, (Editura Art, 2010). Titlul din volum: Tinerețe cu gust de rom, mango, noroi și bumbac.

Eram patru: Scleros, ochelarist, pistruiat și colecționar de note mari la matematică, altfel dizarmonic și bătăuș, sau mai curând mâncător de bătaie până-i săreau lentilele din ramă. Wisent, poreclit așa după o pereche de blugi care ne provocaseră invidia, specializat în baschet, bere și înfulecat, zis Gogoașă, Grasu-contrabasu – și altele, mai demult, în școala primară. Și, în fine, Pală, fratele mai mic al lui Scleros, care nu era specializat în nimic, poate cel mult în rânjit, cu care se fofilase cumva în echipa noastră de trei, cu doi ani mai mare ca el – și cât înseamnă doi ani la vârsta aia! – pe la sfârșitul generalei.

De mai sus lipsește Povestitorul. Despre el, ce să vă spun? Ochii de-acum, chiar și ai minții, nu văd din eul de-atunci decât datele de stare civilă. 24 de ani, ceva lecturi, ceva tatonări poetice, câțiva ani petrecuți în Politehnică, fiindcă Literele nu erau pentru oameni serioși, spuseseră părinții.

Mai întâi trebuie să vă spun că Wisent era modelat dintr-un aluat curios. Pe lângă canitatea imensă de excipient, conținea proporții egale de român și maghiar. Tatăl, Wisent-senior, era o versiune mai brunetă, îndesată și borțoasă a lui Wisent-junior, cu chiloți roșii, pe care-i văzusem odată, vara, când era cald. Iar mama era Modi, blondă unguroaică născută Mojoran, tocmai în Budapesta. Ne îndrăgostisem toți de ea, cu câțiva ani înainte, când venea la ședințele cu părinții. Deci, Wisent era – și este – un guguloi de 150 de kilograme de plastilină, în stadiul acela încă neamestecat, când straturile roșii sunt încă separate de cele mov, așa, la modul geologic.

Din motive de compoziție fizico-chimică, vă dați seama că el fusese cu ideea. Biletul până la Budapesta e mai ieftin decât ăla până la Sinaia, a zis Wisent într-o zi.

—Păi CFR-ul a scumpit biletele pe intern, dar pe-alea externe le-a lăsat în pace.
—Și ce să facem acolo?
—Păi mergem în talcioc, a zis Wisent.
—Bișniță?! m-am strâmbat.
—Da, bă, fraiere. Cutare a scos doi forinți la leu.

Leul era în plin picaj, în România era cam pe dos, doi lei la forint.

—Și cum facem să scoatem doi forinți la leu?
—Păi luăm tricouri chinezești de pe Lipscani și le vindem.

*

Ne-am dus la Scleros și Pală cu planul nostru. Pală și Scleros au zâmbit cu gura până la urechi. Foarte diferiți, așa cum erau, ei doi nu prea deliberau și nici nu se prea strâmbau când era vorba de făcut un ban.

Mie tot nu-mi prea venea să cred. Tricouri chinezești? Se găseau numai ciurucuri în România. Cine naiba să le cumpere în talcioc? Acolo, în talcioc, se găsesc blugi și mașini străine, lucruri mișto. Dar, în fine, erau trei contra unu. Din plan mai lipsea ceva: moneda românească cu care să cumpărăm marfa chinezească pentru frații maghiari. Pentru asta era nevoie de ajutorul părinților. Poate pare ciudat azi, dar pe vremea aia, 24 de ani era o vârstă la care nu prea se cădea din cuib. Mai ales dacă erai student.

*

Nu știu de ce, părinții tuturor au marșat destul de ușor la idee. Poate că erau apăsați de tranziție și inflația galopantă. Cert e că am “făcut rost” fiecare de câteva sute sau o mie de lei. După aia ne-am dus, cu inspiraționalul Wisent în frunte, pe Lipscani să căutăm tricouri. Orașul era alb și negru, plin de fațade gotice, ca în “Wings of Desire” al lui Wim Wenders. Pe Lipscani, în spatele fațadelor gotice, am găsit numai porcării. Mă tot chinuiesc să-mi amintesc ce era imprimat pe ele, pe tricouri, dar trebuie că erau niște lucruri tare informe și neinteresante, dacă nu țin minte nimic. Știu că erau albe. Wisent a pus mâna pe unele.

—Uite, astea. Sunt bune.
—Cum sunt bune, mă, tâmpitule. Cine crezi că se-mbracă-n ele? În talcioc lumea caută blugi originali.
—Sunt bune, mă. Ce-are?

Scleros și Pală au înclinat balanța. Am scos sutele-Bălcescu și ne-am procopsit cu niște baloți cu tot felul de zdrențe. Am adăugat câteva perechi de pantofi neverosimili, genul pe care nu i-ar fi purtat nici rudele noastre “de la țară”. Wisent s-a dus la gară să ia bilete. A găsit. Dus-întors, ce chestie!

*

Budapesta și Ungaria, alea din 1990, sunt pentru mine mai mult drumul către ele. Trenul CFR cu canapele maro de mușama, lipicioase și mirosind a un fel de lasagne de smoală. Chestia aia chimică, care te îmbia s-o mesteci când erai mic, sub formă de copertă la caietul de istorie, de-ți luai câte una după ceafă de la învățătoare. Zgomotul roților când treceau peste îmbinările dintre șine, cred că pe vremea aceea erau mai multe șuruburi și mai puțină sudură, iar stejarul pătat cu păcură și mâncat de anotimpuri încă se tolănea pe sub roți mai des decât netexturatul beton. Da, zgomotul, despre care am decis la o vârstă destul de fragedă că e “Torest, tăbou”. Voi cum îi ziceți? Dacă aveai opt ani și te târai o zi cu trenul, torest-tăbou, torest-tăbou, seara, înainte de a adormi, aveai senzația că patul se leagănă în continuare în ritmul cu pricina. Ca și atunci când te dădeai prea mult în scrânciob.

*

Și trecutul are un trecut al lui. Amintirile au amintiri fiindcă altfel n-ar căpăta formă. Forma e a unei mustăți.

—Cum, bă, cu rucsacii?! întreabă ea, mustața.
—Ce-are?! răspunde Wisent, clefăind un sandviș cu brânză de la mama lui Scleros și-a lui Pală.

Suntem în tren. Au trecut vreo 11 ore sau nu știu cât. Fraierii de Wisent și Pală nu știu bridge, a trebuit să jucăm toată noaptea șeptic. Mustața a apărut acum vreo jumătate de oră dintr-un alt compartiment și s-a așezat cu noi, împreună cu un fes sub care sclipesc niște ochi apoși. Au și ei niște genți, dar mai mici ca ale noastre. Mai e puțin până la graniță. Eu mă uit în sus, îngrijorat, către rucsacurile burdușite cu zdrențe chinezești și pantofi de plastic. Dubios. Ies pe hol să-mi aprind o țigară. Mustața fumează în compartiment și le propune lui Wisent și Pală un joc de cărți, nu știu care.

Scleros iese și el din compartiment, deși, cum vă puteți închipui, nu fumează. Are o mutră de om cu indigestie.

—Presupunând că nu ne iau vameșii rucsacurile, ăsta de ce vrea să joace cărți cu noi?
—Nu știu, zic.
—Știu eu. Mai întâi un joc fără bani, după aia ne zice să jucăm pe bani. Și ne ia toți banii.

După geamul murdar, Pală împarte cărțile și Wisent ia o mână cu un valet. Pare 66, că whist nu au ăia cum să știe. Trenul încetinește. Vagonul e gol, numai noi, mustața și fesul. Și rucsacurile, care s-au umflat, sunt cât niște elefanți.

Am băgat-o pe mânecă. E un început de lumină gri, pe geam se vede ceva din care lipsesc cu totul culorile. Wisent face cărțile. Precis s-a prins că ăia-s escroci, dar le pregătește ceva…?

Scleros mai glosează un pic pe marginea faptului că o să ne ia dracu’ pe toți. El, Scleros, avea talentul ăsta de a emite teorii și judecăți surprinzătoare, la modul: stați așa, că nu e cum credeți voi că e. E cum vă zic eu că e. Multe fraze ale lui încep cu: tu nu știi că. Timpul se scurge din ce în ce mai repede. Suspans marcat.

*

Habar n-am cum am trecut granița, cu excepția faptului că a fost foarte ușor. Presupun că vameșii unguri ne-au luat de backpackeri, despre care pe atunci nu știam că există, n-au avut nimic de obiectat la rucsacuri. Mustăciosul și omul cu fes nu voiau decât să scape de plictiseală cu jocul lor de cărți, oricât de analfabeți și dubioși păreau. Pe urmă, trenul a încetinit definitiv. Torest…

Gara Keleti din Budapesta. Rucsacii atârnă greu de umeri, aerul dimineții e galben cu gri, cețos, și ne strânge de gât cu degete lungi, diafane. Niște făpturi indistincte se zvârcolesc pe jos, în planul doi, ca în scenele de bătălie de pe vremea lui Napoleon. Dinspre făpturi miroase a jeg și se-aude românește. Și-au făcut casă aici, în gară.

—Trebuie să schimbăm niște bani în forinți, ca să avem de tramvai, decide Wisent.

Scoate trei sute de lei și se duce către doi tipi cu geacă și-i întreabă ceva în ungurește. Tipii îi fac semn către un loc îndepărtat, aflat în spatele lui.

Wisent se răsucește și face câțiva pași după care se întoarce înjurând. În românește, bineînțeles.

—M-au trimis la veceu, să mă șterg la fund cu ei.

Pală rânjește. Leul era probabil cea mai prăpădită monedă estică, în decembrie 1990. Cel puțin în gara Keleti. Am început cu stângul. Scleros își înfundă pumnii în geacă și privește crunt înainte.

—V-am zis că nu așa se fac lucrurile.

Dârdâie în aerul de consistența azotului lichid. Wisent a dispărut.

După un timp, revine victorios, cu un pumn de monede schimbate pe sutele pentru care, cu câteva luni înainte, părinții noștri ar fi muncit o săptămână.

—Pe-aici, prin pasaj. Tramvaiu-i acolo.

Așa, cred, am luat primul contact cu Occidentul. Față de pasajele românești, infecte și cu scări rulante care merg din doi în doi — dacă merg — la Keleti în gară e altceva. Podeaua lucește, lumină giorno, e primul moment când amintirile mele se colorează. În fund, un stand cu niște chestii multicolore. Începem să înotăm prin lumină către sursă, ca moliile. Imaginea se precizează: un stand de reviste porno, încăpător, cam cât trei vitrine mici de pe Magheru. Lumină. Culori. Sâni. Zâmbete.

*

Peste o jumătate de oră, traversasem Dunărea și, după ce Wisent ceruse indicații unor binevoitori, ne-am instalat în talcioc. Culorile fugiseră din nou din peisaj, era un decembrie mult mai scârbos decât cel în care, cu un an înainte, ne jucaserăm de-a revoluția. Splendidele tricouri zăceau pe jos, pe niște bucăți de saci de plastic. Wisent trage mult aer în foalele alea ale lui și izbucnește:

Minden olcsó, minden olcsó! Hai, și voi.
—Și noi, ce? Ce tot spui acolo?
—Fiți atenți. Minden olcsó înseamnă că totul e ieftin. Olcsó kabát e haine ieftine, Olcsó cipő e pantofi ieftini. Strigați astea trei.

Pală rânjește fasolea și începe să se dea-n stambă.

Minden olcsó kabát.
—Nu așa, boule. Ori minden olcsó, ori olcsó kabát, i-o taie Wisent. Sau dacă nu pricepi, zi numai “olcsó”.
Oooooolcsóóóóóóó, ooooolcsóóóóóóó! face Pală după care rânjește din nou.

Niște babe încălțate-n pungi de plastic peste cizme, legate cu sfoară deasupra gleznei, ne privesc cu scârbă. Am uitat să vă spun că talciocul era-ntr-o mocirlă de nedescris.

Minden olcsó, minden olcsó, zbiară Wisent.

Babele pleacă, oftând dezgustate. Câțiva vânzători întorc capul, dezgustați și ei.
Ne uităm lung, unii la alții. E opt dimineața, frig ca dracu’, mocirlă, tricourile zac pe plasticele alea.

Minden olcsó, minden olcsó, ne punem toți pe zbierat. Cum ziceai, bă, că se zice la pantofi ieftini? Dar la haină? Minden olcsó, minden olcsó, minden olcsó.

Bișnițarii din jur se uită ostil la noi. Au mai toți mustață, ca omologul lor din tren, și de două ori vârsta noastră. Noi n-avem tupeu să ne uităm la ei, ne uităm la marfa lor. Curios, e cam ca a noastră. Ciurucuri. Babele cu cizmele-n pungi de plastic sunt și ele îmbrăcate în ciurucuri. Deci asta-i talciocul… ca-n dicționar. Un loc unde se vând lucruri vechi și de proastă calitate. Pe care nu le vrea nimeni. Nu scumpe, de bună calitate, pe care le vor toți și puțini le au. Ca în România. Deci așa stau lucrurile.

Ne punem din nou pe zbierat. Concurența nu ne mai scrutează. Dar nici n-are foalele lui Wisent. În fine, bine că n-a pus nimeni mâna pe ciomag. Babele defilează în pas de gâscă, imperturbabile, prin fața noastră. Prin mocirla decupată dintr-o fotografie alb-negru. Noi îi dăm înainte.

Trec vreo două ore. Frigul tot frig. Scleros și-a înfundat mâinile până la cot în canadiană. A depășit de mult stadiul “v-am zis eu”. Miaună rugător, ca un pui de mâță cu pneumonie:

Elce, elce!

Un nene pune mâna pe-un tricou chinezesc. Îl ia cu două degete, scârbit, se uită la el. Am senzația că o să-l arunce în mocirlă ca să ne dea o lecție. Nu așa se fac lucrurile.

Mennyi?
Ez 150 forint, zice Wisent.

Se pun amândoi pe negociat. Wisent ia banii, dă tricoul. Către răsărit se aude un zgomot de pânză sfâșiată. Soarele taman ce-a ieșit de după nori, ca un ochi învinețit. Wisent oftează ușurat și-i întinde banii lui Pală. Neverosimil, a transpirat.

—Mamă, ce-am muncit. Fii atent, uite, acolo, e magazinul ăla. Du-te și ia niște rom sau niște palincă. E ca-n România, aia de pere. Sau pe dos, aia din România e ca aia de aici. Să ne-ncălzim.

Pală rânjește din nou și o ia la trap prin mocirlă. Peste 10 minute, sticla e goală, o băusem ca pe cafea, turnasem ceva și-n Scleros, deși el nu fumează, nu bea și știe foarte bine cum se fac lucrurile. Ne punem din nou pe “minden olcsó”, mai ales că parcă, parcă se mai dezmorțise și-afară. Cu sau fără palinca aia. Sau rom…

Budapesta este un oraș plin de atracții turistice, care conține un stand cu reviste porno, un pod (cu lanțuri, cică) și o mocirlă prin care evoluează niște babe cu cizmele-n pungi de plastic, să știți de la mine. Sau cel puțin așa era în decembrie 1990. Sau poate mai era ceva. Dar n-am văzut, să vă zic. A, ba da. O alimentară.

*

S-a făcut seară și babele au mai toate câte-un tricou, câte-un kabát, câte-un cipő de la noi. Rucsacurile sunt goale, Wisent scoate banii și-i numără. Cam câte 1500 de forinți de căciulă. Ceva mai mult de un forint la leu, e marfă. Sau a fost. Acum trebuie să cumpărăm ceva și să vindem cevaul în România, zice Wisent. O să iasă mai mult, doi forinți la leu. Poate chiar peste. Știe el, Wisent, o alimentară. De fapt, oricare e bună. Bine, Wisent, acum te urmăm cu aplomb. Ai dovedit că poți.

Alimentarele ungurilor erau altfel. Tot luminate, ca standul porno, doar că vindeau alte chestii. Coșurile erau de plastic compact, perforat, nu împletite, cu resturi de biscuiți și jeg în împletitură, ca ale noastre. Am dat iama într-una. Ia uite, ce-i asta? Concentrat de cola, concentrat de mango, traduce Wisent. 8X4, FA. Hâttrick? E scump, eu nu-mi iau. Facem plinul rapid. Plătim, mai rămân destui bani, în mod curios, dar mai venim odată, nu-i așa?

*

Nu-i așa. De forinții rămași am scăpat la un an și jumătate după, prin Polonia. Gara Keleti și victimele napoleoniene, râmele umane care-și făceau veacul acolo, nu le-am mai văzut de atunci, deși am mai fost la Budapesta. Când am ajuns îndărăt în România, cu toate chimicalele alea după noi, mamele s-au bucurat. Au zis că e-n regulă, ce să le mai vindem? Avem săpun și deodorant pentru toată familia mult timp de-acum încolo. Plus concentratul de Cola. Și ăla de Mango. Care erau atât de bune, încât puteai să le faci și cu apă de la robinet. E drept, fără acid le lipsea ceva, dar erau niște sticle de doi litri și jumătate fiecare, pe care le-am tot diluat și răsdiluat până-n vara următoare. Cea de Mango, cu siguranță, nu s-a terminat niciodată. Portocaliul ei acrilic lucește și-acum în negura trecutului. Într-o zi, după ce am scurs ultima picătură, am pus sifon direct în ea și spălătura era bună, avea aproape gust de suc diluat normal. După ce am băut spălătura, am făcut alta. Era mai puțin bună, dar totuși avea gust. La a treia spălătură, dulceața se împărțise din nou la doi. Dar o aromă glorioasă, chimică, mai adăsta.

Așa și cu amintirile.

Prima mea călătorie în străinătate – Editura Art

Share this...
Email this to someoneShare on LinkedInShare on RedditTweet about this on TwitterShare on Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *