Tinereţe cu gust de rom, mango, noroi şi bumbac

Din Prima mea călătorie în străinătate, volumul lansat de Editura Art aseară, la Muzeul Ţăranului.

Eram patru: Scleros, ochelarist, pistruiat şi colecţionar de note mari la matematică, altfel dizarmonic şi bătăuş, sau mai curând mâncător de bătaie până-i săreau lentilele din ramă. Wisent, poreclit aşa după o pereche de blugi care ne provocaseră invidia, specializat în baschet, bere şi înfulecat, zis Gogoaşă, Grasu-contrabasu – şi altele, mai demult, în şcoala primară. Şi, în fine, Pală, fratele mai mic al lui Scleros, care nu era specializat în nimic, poate cel mult în rânjit, cu care se fofilase cumva în echipa noastră de trei, cu doi ani mai mare ca el – şi cât înseamnă doi ani la vârsta aia! – pe la sfârşitul generalei.

De mai sus lipseşte Povestitorul. Despre el, ce să vă spun? Ochii de-acum, chiar şi ai minţii, nu văd din eul de-atunci decât datele de stare civilă. 24 de ani, ceva lecturi, ceva tatonări poetice, câţiva ani petrecuţi în Politehnică, fiindcă Literele nu erau pentru oameni serioşi, spuseseră părinţii.

Mai întâi trebuie să vă spun că Wisent era modelat dintr-un aluat curios. Pe lângă canitatea imensă de excipient, conţinea proporţii egale de român şi maghiar. Tatăl, Wisent-senior, era o versiune mai brunetă, îndesată şi borţoasă a lui Wisent-junior, cu chiloţi roşii, pe care-i văzusem odată, vara, când era cald. Iar mama era Modi, blondă unguroaică născută Mojoran, tocmai în Budapesta. Ne îndrăgostisem toţi de ea, cu câţiva ani înainte, când venea la şedinţele cu părinţii. Deci, Wisent era – şi este – un guguloi de 150 de kilograme de plastilină, în stadiul acela încă neamestecat, când straturile roşii sunt încă separate de cele mov, aşa, la modul geologic.

Din motive de compoziţie fizico-chimică, vă daţi seama că el fusese cu ideea. Biletul până la Budapesta e mai ieftin decât ăla până la Sinaia, a zis Wisent într-o zi.

– Cum adică?

– Păi CFR-ul a scumpit biletele pe intern, dar pe-alea externe le-a lăsat în pace.

– Şi ce să facem acolo?

– Păi mergem în talcioc, a zis Wisent.

– Bişniţă?! m-am strâmbat.

– Da, bă, fraiere. Cutare a scos doi forinţi la leu.

Leul era în plin picaj, în România era cam pe dos, doi lei la forint.

– Şi cum facem să scoatem doi forinţi la leu?

– Păi luăm tricouri chinezeşti de pe Lipscani şi le vindem.

*

Ne-am dus la Scleros şi Pală cu planul nostru. Pală şi Scleros au zâmbit cu gura până la urechi. Foarte diferiţi, aşa cum erau, ei doi nu prea deliberau şi nici nu se prea strâmbau când era vorba de făcut un ban.

Mie tot nu-mi prea venea să cred. Tricouri chinezeşti? Se găseau numai ciurucuri în România. Cine naiba să le cumpere în talcioc? Acolo, în talcioc, se găsesc blugi şi maşini străine, lucruri mişto. Dar, în fine, erau trei contra unu. Din plan mai lipsea ceva: moneda românească cu care să cumpărăm marfa chinezească pentru fraţii maghiari. Pentru asta era nevoie de ajutorul părinţilor. Poate pare ciudat azi, dar pe vremea aia, 24 de ani era o vârstă la care nu prea se cădea din cuib. Mai ales dacă erai student.

*

Nu ştiu de ce, părinţii tuturor au marşat destul de uşor la idee. Poate că erau apăsaţi de tranziţie şi inflaţia galopantă. Cert e că am “făcut rost” fiecare de câteva sute sau o mie de lei. După aia ne-am dus, cu inspiraţionalul Wisent în frunte, pe Lipscani să căutăm tricouri. Oraşul era alb şi negru, plin de faţade gotice, ca în “Wings of Desire” al lui Wim Wenders. Pe Lipscani, în spatele faţadelor gotice, am găsit numai porcării. Mă tot chinuiesc să-mi amintesc ce era imprimat pe ele, pe tricouri, dar trebuie că erau nişte lucruri tare informe şi neinteresante, dacă nu ţin minte nimic. Ştiu că erau albe. Wisent a pus mâna pe unele.

– Uite, astea. Sunt bune.

– Cum sunt bune, mă, tâmpitule. Cine crezi că se-mbracă-n ele? În talcioc lumea caută blugi originali.

– Sunt bune, mă. Ce-are?

Scleros şi Pală au înclinat balanţa. Am scos sutele-Bălcescu şi ne-am procopsit cu nişte baloţi cu tot felul de zdrenţe. Am adăugat câteva perechi de pantofi neverosimili, genul pe care nu i-ar fi purtat nici rudele noastre “de la ţară”. Wisent s-a dus la gară să ia bilete. A găsit. Dus-întors, ce chestie!

*

Budapesta şi Ungaria, alea din 1990, sunt pentru mine mai mult drumul către ele. Trenul CFR cu canapele maro de muşama, lipicioase şi mirosind a un fel de lasagne de smoală. Chestia aia chimică, care te îmbia s-o mesteci când erai mic, sub formă de copertă la caietul de istorie, de-ţi luai câte una după ceafă de la învăţătoare. Zgomotul roţilor când treceau peste îmbinările dintre şine, cred că pe vremea aceea erau mai multe şuruburi şi mai puţină sudură, iar stejarul pătat cu păcură şi mâncat de anotimpuri încă se tolănea pe sub roţi mai des decât netexturatul beton. Da, zgomotul, despre care am decis la o vârstă destul de fragedă că e “Torest, tăbou”. Voi cum îi ziceţi? Dacă aveai opt ani şi te târai o zi cu trenul, torest-tăbou, torest-tăbou, seara, înainte de a adormi, aveai senzaţia că patul se leagănă în continuare în ritmul cu pricina. Ca şi atunci când te dădeai prea mult în scrânciob.

*

Şi trecutul are un trecut al lui. Amintirile au amintiri fiindcă altfel n-ar căpăta formă. Forma e a unei mustăţi.

– Cum, bă, cu rucsacii?! întreabă ea, mustaţa.

– Ce-are?! răspunde Wisent, clefăind un sandviş cu brânză de la mama lui Scleros şi-a lui Pală.

Suntem în tren. Au trecut vreo 11 ore sau nu ştiu cât. Fraierii de Wisent şi Pală nu ştiu bridge, a trebuit să jucăm toată noaptea şeptic. Mustaţa a apărut acum vreo jumătate de oră dintr-un alt compartiment şi s-a aşezat cu noi, împreună cu un fes sub care sclipesc nişte ochi apoşi. Au şi ei nişte genţi, dar mai mici ca ale noastre. Mai e puţin până la graniţă. Eu mă uit în sus, îngrijorat, către rucsacurile burduşite cu zdrenţe chinezeşti şi pantofi de plastic. Dubios. Ies pe hol să-mi aprind o ţigară. Mustaţa fumează în compartiment şi le propune lui Wisent şi Pală un joc de cărţi, nu ştiu care.

Scleros iese şi el din compartiment, deşi, cum vă puteţi închipui, nu fumează. Are o mutră de om cu indigestie.

– Presupunând că nu ne iau vameşii rucsacurile, ăsta de ce vrea să joace cărţi cu noi?

– Nu ştiu, zic.

– Ştiu eu. Mai întâi un joc fără bani, după aia ne zice să jucăm pe bani. Şi ne ia toţi banii.

După geamul murdar, Pală împarte cărţile şi Wisent ia o mână cu un valet. Pare 66, că whist nu au ăia cum să ştie. Trenul încetineşte. Vagonul e gol, numai noi, mustaţa şi fesul. Şi rucsacurile, care s-au umflat, sunt cât nişte elefanţi.

Am băgat-o pe mânecă. E un început de lumină gri, pe geam se vede ceva din care lipsesc cu totul culorile. Wisent face cărţile. Precis s-a prins că ăia-s escroci, dar le pregăteşte ceva…?

Scleros mai glosează un pic pe marginea faptului că o să ne ia dracu’ pe toţi. El, Scleros, avea talentul ăsta de a emite teorii şi judecăţi surprinzătoare, la modul: staţi aşa, că nu e cum credeţi voi că e. E cum vă zic eu că e. Multe fraze ale lui încep cu: tu nu ştii că. Timpul se scurge din ce în ce mai repede. Suspans marcat.

*

Habar n-am cum am trecut graniţa, cu excepţia faptului că a fost foarte uşor. Presupun că vameşii unguri ne-au luat de backpackeri, despre care pe atunci nu ştiam că există, n-au avut nimic de obiectat la rucsacuri. Mustăciosul şi omul cu fes nu voiau decât să scape de plictiseală cu jocul lor de cărţi, oricât de analfabeţi şi dubioşi păreau. Pe urmă, trenul a încetinit definitiv. Torest…

Gara Keleti din Budapesta. Rucsacii atârnă greu de umeri, aerul dimineţii e galben cu gri, ceţos, şi ne strânge de gât cu degete lungi, diafane. Nişte făpturi indistincte se zvârcolesc pe jos, în planul doi, ca în scenele de bătălie de pe vremea lui Napoleon. Dinspre făpturi miroase a jeg şi se-aude româneşte. Şi-au făcut casă aici, în gară.

– Trebuie să schimbăm nişte bani în forinţi, ca să avem de tramvai, decide Wisent. Scoate trei sute de lei şi se duce către doi tipi cu geacă şi-i întreabă ceva în ungureşte. Tipii îi fac semn către un loc îndepărtat, aflat în spatele lui.

Wisent se răsuceşte şi face câţiva paşi după care se întoarce înjurând. În româneşte, bineînţeles.

– M-au trimis la veceu, să mă şterg la fund cu ei.

Pală rânjeşte. Leul era probabil cea mai prăpădită monedă estică, în decembrie 1990. Cel puţin în gara Keleti. Am început cu stângul. Scleros îşi înfundă pumnii în geacă şi priveşte crunt înainte.

– V-am zis că nu aşa se fac lucrurile.

Dârdâie în aerul de consistenţa azotului lichid. Wisent a dispărut.

După un timp, revine victorios, cu un pumn de monede schimbate pe sutele pentru care, cu câteva luni înainte, părinţii noştri ar fi muncit o săptămână.

– Pe-aici, prin pasaj. Tramvaiu-i acolo.

Aşa, cred, am luat primul contact cu Occidentul. Faţă de pasajele româneşti, infecte şi cu scări rulante care merg din doi în doi – dacă merg – la Keleti în gară e altceva. Podeaua luceşte, lumină giorno, e primul moment când amintirile mele se colorează. În fund, un stand cu nişte chestii multicolore. Începem să înotăm prin lumină către sursă, ca moliile. Imaginea se precizează: un stand de reviste porno, încăpător, cam cât trei vitrine mici de pe Magheru. Lumină. Culori. Sâni. Zâmbete.

*

Peste o jumătate de oră, traversasem Dunărea şi, după ce Wisent ceruse indicaţii unor binevoitori, ne-am instalat în talcioc. Culorile fugiseră din nou din peisaj, era un decembrie mult mai scârbos decât cel în care, cu un an înainte, ne jucaserăm de-a revoluţia. Splendidele tricouri zăceau pe jos, pe nişte bucăţi de saci de plastic. Wisent trage mult aer în foalele alea ale lui şi izbucneşte:

Minden olcsó, minden olcsó! Hai, şi voi.

– Şi noi, ce? Ce tot spui acolo?

– Fiţi atenţi. Minden olcsó înseamnă că totul e ieftin. Olcsó kabát e haine ieftine, Olcsó cipő e pantofi ieftini. Strigaţi astea trei.

Pală rânjeşte fasolea şi începe să se dea-n stambă.

Minden olcsó kabát.

– Nu aşa, boule. Ori minden olcsó, ori olcsó kabát, i-o taie Wisent. Sau dacă nu pricepi, zi numai “olcsó”.

Oooooolcsóóóóóóó, ooooolcsóóóóóóó! face Pală după care rânjeşte din nou.

Nişte babe încălţate-n pungi de plastic peste cizme, legate cu sfoară deasupra gleznei, ne privesc cu scârbă. Am uitat să vă spun că talciocul era-ntr-o mocirlă de nedescris.

Minden olcsó, minden olcsó, zbiară Wisent.

Babele pleacă, oftând dezgustate. Câţiva vânzători întorc capul, dezgustaţi şi ei.
Ne uităm lung, unii la alţii. E opt dimineaţa, frig ca dracu’, mocirlă, tricourile zac pe plasticele alea.

Minden olcsó, minden olcsó, ne punem toţi pe zbierat. Cum ziceai, bă, că se zice la pantofi ieftini? Dar la haină? Minden olcsó, minden olcsó, minden olcsó.

Bişniţarii din jur se uită ostil la noi. Au mai toţi mustaţă, ca omologul lor din tren, şi de două ori vârsta noastră. Noi n-avem tupeu să ne uităm la ei, ne uităm la marfa lor. Curios, e cam ca a noastră. Ciurucuri. Babele cu cizmele-n pungi de plastic sunt şi ele îmbrăcate în ciurucuri. Deci asta-i talciocul… ca-n dicţionar. Un loc unde se vând lucruri vechi şi de proastă calitate. Pe care nu le vrea nimeni. Nu scumpe, de bună calitate, pe care le vor toţi şi puţini le au. Ca în România. Deci aşa stau lucrurile.

Ne punem din nou pe zbierat. Concurenţa nu ne mai scrutează. Dar nici n-are foalele lui Wisent. În fine, bine că n-a pus nimeni mâna pe ciomag. Babele defilează în pas de gâscă, imperturbabile, prin faţa noastră. Prin mocirla decupată dintr-o fotografie alb-negru. Noi îi dăm înainte.

Trec vreo două ore. Frigul tot frig. Scleros şi-a înfundat mâinile până la cot în canadiană. A depăşit de mult stadiul “v-am zis eu”. Miaună rugător, ca un pui de mâţă cu pneumonie:

Elce, elce!

Un nene pune mâna pe-un tricou chinezesc. Îl ia cu două degete, scârbit, se uită la el. Am senzaţia că o să-l arunce în mocirlă ca să ne dea o lecţie. Nu aşa se fac lucrurile.

Mennyi?

Ez 150 forint, zice Wisent.

Se pun amândoi pe negociat. Wisent ia banii, dă tricoul. Către răsărit se aude un zgomot de pânză sfâşiată. Soarele taman ce-a ieşit de după nori, ca un ochi învineţit. Wisent oftează uşurat şi-i întinde banii lui Pală. Neverosimil, a transpirat.

– Mamă, ce-am muncit. Fii atent, uite, acolo, e magazinul ăla. Du-te şi ia nişte rom sau nişte palincă. E ca-n România, aia de pere. Sau pe dos, aia din România e ca aia de aici. Să ne-ncălzim.

Pală rânjeşte din nou şi o ia la trap prin mocirlă. Peste 10 minute, sticla e goală, o băusem ca pe cafea, turnasem ceva şi-n Scleros, deşi el nu fumează, nu bea şi ştie foarte bine cum se fac lucrurile. Ne punem din nou pe “minden olcsó”, mai ales că parcă, parcă se mai dezmorţise şi-afară. Cu sau fără palinca aia. Sau rom…

Budapesta este un oraş plin de atracţii turistice, care conţine un stand cu reviste porno, un pod (cu lanţuri, cică) şi o mocirlă prin care evoluează nişte babe cu cizmele-n pungi de plastic, să ştiţi de la mine. Sau cel puţin aşa era în decembrie 1990. Sau poate mai era ceva. Dar n-am văzut, să vă zic. A, ba da. O alimentară.

*

S-a făcut seară şi babele au mai toate câte-un tricou, câte-un kabát, câte-un cipő de la noi. Rucsacurile sunt goale, Wisent scoate banii şi-i numără. Cam câte 1500 de forinţi de căciulă. Ceva mai mult de un forint la leu, e marfă. Sau a fost. Acum trebuie să cumpărăm ceva şi să vindem cevaul în România, zice Wisent. O să iasă mai mult, doi forinţi la leu. Poate chiar peste. Ştie el, Wisent, o alimentară. De fapt, oricare e bună. Bine, Wisent, acum te urmăm cu aplomb. Ai dovedit că poţi.

Alimentarele ungurilor erau altfel. Tot luminate, ca standul porno, doar că vindeau alte chestii. Coşurile erau de plastic compact, perforat, nu împletite, cu resturi de biscuiţi şi jeg în împletitură, ca ale noastre. Am dat iama într-una. Ia uite, ce-i asta? Concentrat de cola, concentrat de mango, traduce Wisent. 8X4, FA. Hâttrick? E scump, eu nu-mi iau. Facem plinul rapid. Plătim, mai rămân destui bani, în mod curios, dar mai venim odată, nu-i aşa?

*

Nu-i aşa. De forinţii rămaşi am scăpat la un an şi jumătate după, prin Polonia. Gara Keleti şi victimele napoleoniene, râmele umane care-şi făceau veacul acolo, nu le-am mai văzut de atunci, deşi am mai fost la Budapesta. Când am ajuns îndărăt în România, cu toate chimicalele alea după noi, mamele s-au bucurat. Au zis că e-n regulă, ce să le mai vindem? Avem săpun şi deodorant pentru toată familia mult timp de-acum încolo. Plus concentratul de Cola. Şi ăla de Mango. Care erau atât de bune, încât puteai să le faci şi cu apă de la robinet. E drept, fără acid le lipsea ceva, dar erau nişte sticle de doi litri şi jumătate fiecare, pe care le-am tot diluat şi răsdiluat până-n vara următoare. Cea de Mango, cu siguranţă, nu s-a terminat niciodată. Portocaliul ei acrilic luceşte şi-acum în negura trecutului. Într-o zi, după ce am scurs ultima picătură, am pus sifon direct în ea şi spălătura era bună, avea aproape gust de suc diluat normal. După ce am băut spălătura, am făcut alta. Era mai puţin bună, dar totuşi avea gust. La a treia spălătură, dulceaţa se împărţise din nou la doi. Dar o aromă glorioasă, chimică, mai adăsta.

Aşa şi cu amintirile.

Prima mea călătorie în străinătate - Editura Art

Post your thoughts