Televiziunea ca superstiție

Beleaua numită televiziuni de știri – în realitate, posturi de propagandă și sforărie politică – deranjează, cel puțin declarativ, mai tot românul imparțial. Totuși, se zice, e o belea de care nu putem scăpa, fiindcă televiziunile fac și desfac opțiunile de vot, iar sărăcia din piața media obligă tot mai mulți patroni, jurnaliști, realizatori să-și vândă conștiința. Argumentul cel mai frecvent, pentru această teorie, e fulminanta evoluție a Antenei 3. Și totuși, lucrurile nu sunt ce par a fi. 

Prin 2009, campania electorală prezidențială a început să se vadă ca un meci Băsescu-televiziuni, cu celebrul episod de pe Realitatea TV, al copilului despre care s-a spus că l-a lovit. Atunci, politicienii au conchis destul de rapid că media are un rol de influențator foarte important, în privința opțiunii de vot. Tot din tabăra prezidențială, în acele vremuri mult mai unitară, au început să apară idei ca aceea formulată de Elena Udrea: PDL-ul avea a se lupta nu cu o opoziție bicisnică, ci cu două televiziuni de știri.


Susținătorii președintelui au reacționat în 2009 la înregistrarea difuzată pe Realitatea TV. Simptomatic, originalul nu mai e de găsit pe YouTube

Între timp, cu Antena 3, dar fără Realitatea TV – rămasă fără Sorin Ovidiu Vîntu și scindată în două -, opoziția bicisnică a câștigat alegerile la un scor zdrobitor, de 59-60%. Politicienii PDL, ARD, din Noua Dreaptă, Mișcarea Populară și așa mai departe au luat act de radicalizarea suplimentară care s-a petrecut pe Antena 3, pentru a conchide că Dan Voiculescu taie și spânzură, în continuare, cu a sa televiziune.

Explicația e una dintre cele mai confortabile pentru perdanți. Eu, unul, n-am văzut oameni mai convinși de rolul nefast-persuasiv al Antenei 3 decât simpatizanții opoziției. Cred, cu alte cuvinte, că o Andreea Pora e mult mai sigură de eficiența propagandistică a unui Mihai Gâdea decât Mihai Gâdea. În afară de politicienii care au pus în circulație teza, există oare și date hard pe care să ne bazăm?

Sondajele de opinie ar fi printre puținele dovezi palpabile. Dar, de câtva vreme, caut o cercetare despre eficiența propagandistică a Antenei 3 și n-o găsesc. Aș vrea să văd răspunsuri clare la întrebări clare, de felul: “V-a determinat ceea ce se spune/face la Antena 3 să votați cu USL?” Însă nu am văzut aceste răspunsuri. În lipsa lor, ne vom ajuta cu ce avem. În noiembrie 2012, Barbu Mateescu publica, pe blogul său, Sociollogica, o analiză care tindea să arate contrariul. Din 16 milioane de alegători, Mateescu scădea în primul rând publicul Antenei 3, estimat la patru milioane, și electoratul ARD (PDL plus sateliți), de trei milioane, pentru a conchide că rămân nouă milioane de români care nu se uită la Antena 3 și nu votează ARD.

Era înainte de alegeri. Pe 9 decembrie, votanții s-au dovedit în număr de 18,2 milioane, nou motiv de scandal – estimarea lui Barbu Mateescu era mult mai decentă. Din cele 7,7 milioane de alegători prezenți, pentru USL au votat cam 4,5 milioane. S-au uitat chiar toți la Sinteza zilei?

Presupunând prin absurd că au făcut-o, tot nu putem vorbi de schimbarea intenției de vot, în sensul că acei oameni au dat într-o zi pe Antena 3 și au fost convinși de Mihai Gâdea și Mugur Ciuvică să abandoneze tabăra lui Traian Băsescu. Și ce facem cu cele peste 10 milioane de votanți care n-au participat la alegeri? Erau toți pe Românii au talent? I-a îndemnat președintele să boicoteze scrutinul, cu succes? De unde, de pe Etno TV? De pe Facebook?

Sinteza zilei și alte emisiuni de top ale Antenei 3 au un public de 4-5-600 de mii de telespectatori pe ediție. În realitate, audiența totală a acestei televiziuni e considerabil mai mare, probabil peste estimarea de patru milioane a lui Mateescu. În măsurarea de ratinguri, există un termen numit reach, care se referă la numărul de telespectatori care au dat cel puțin odată pe postul respectiv, într-un anumit interval de timp (15 sau 30 de zile). Acest reach se situează, probabil, undeva peste 5 milioane în cazul Antenei 3. Dar, din nou, e vorba de o categorie de telespectatori încă mai difuză, opusul fidelilor, pentru care un Gâdea sau sau un Ciuvică e mult mai greu un lider de opinie.

Nu am intenția de a nega cu totul eficiența propagandistică a Antenei 3 – sau a RTV sau B1, astăzi. Dar până la studii care să ateste contrariul, a face din această televiziune un fel de super-partid e o gogoriță, pusă în circulație de o parte a spectrului politic. Dacă toate cele de mai sus nu par convingătoare, gândiți-vă puțin la OTV. Acolo, lucrurile sunt mult mai clare: PPDD s-a născut chiar din ea, din televiziune, și a ajuns la 14 procente. Adică un milion și ceva de alegători. Fără OTV, PPDD n-ar fi fost nimic. Sau mult prea puțin, fiindcă putem lua în calcul doar expunerea pe alte medii (ulterioară OTV) și aparatul din teritoriu, destul de pricăjit, al acestui partid. Prin urmare, de ce se discută atât de mult despre Antena 3 și atât de puțin despre OTV?

Nu am spațiul necesar să dau aici explicațiile pentru succesul OTV/PPDD. Dar, în primul rând, teza “Antena 3, super-partidul” e convenabilă pentru tabăra prezidențială. Nu numai că justifică acceptabil un eșec de proporții, cel de la uninominalul din 2012, ci furnizează și un sac de box, în scandalurile politice ale prezentului. Și, mai presus de toate, pentru politicienii de opoziție, televiziunile neprietene au devenit un fel de superstiție. La fel ca și cele prietene. La fel ca pentru cei de la putere.

Dincolo de imperative raționale de comunicare, ministrul, deputatul sau baronul local român se duce la televizor ca la spa, în căutarea unui masaj catodic sau a unei băi de pixeli. În 2009, Traian Băsescu, omul cu cel mai puternic discurs din România, surprindea pe toată lumea, luând la rând posturi ca Etno TV, OTV sau B1 TV, cel din epoca Radu Moraru. Ce miză cantitativă aveau aceste apariții? Câteva sute de mii de oameni, cel mult. Zeci de mii, pe Etno.


30 noiembrie 2009, cu câteva zile înainte de alegeri: Traian Băsescu vorbește despre filmul cu copilul pe OTV

Televiziunile politice au încetat de multă vreme să mai creeze probleme interlocutorilor din studio. Dacă e vorba de demolat pe cineva, preferă s-o facă în absență. Sau, dacă politicianul adversar catadicsește să apară în emisiune, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat între Mihai Răzvan Ungureanu și Mihai Gâdea. Un măcel cu semn contrar. Probabil, moderatorul român nu poate ține piept politicianului român, fiindcă e la remorca acestuia, iar pseudo-formația lui profesională s-a petrecut în vremuri grele, în care a trebuit să fie prietenos cu invitații și dușmănos doar cu cei absenți.

Dar, în superstiția-paranoia pe care (și-)o hrănesc în privința televiziunilor de știri, politicienii le-au găsit acestora, curios, o întrebuințare. Posturile afiliate funcționează într-adevăr în sistemul politic, dar numai pe măsura importanței pe care le-o atribuie chiar el, sistemul politic. Sunt pârghii importante de negociere pentru spectrul partizan. Așa cum am mai spus-o, teoria conspirației se adeverește numai atunci când creează conspirații, iar în cazul nostru, a făcut-o. Pisica pe care i-o arată postul X demnitarului Y, spațiile pe care le oferă cu larghețe Z TV lui W sunt evenimente nu numai printre politicieni, ci și printre puținii comentatori politici echilibrați și onești care au mai rămas. Alegătorul e la berărie sau se uită la X Factor. Însă România politică se tăvălește într-o mâzgă de electroni și acționează în consecință.

Cei care se plâng de atâta vreme de Antena 3 au neglijat un lucru simplu: aceasta devine cu atât mai influentă cu cât dușmanii o demonizează mai tare. Și, desigur, nu numai ea. Cine dă cu toporu-n televizor riscă să se curenteze.

Articol scris pentru ediția de joi, 11 iulie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts