Tasternetul

Ați încercat vreodată să gătiți o rețetă tradițională românească, după Radu Anton Roman sau Sanda Marin? Dacă da, știți că rezultatul e din cale-afară de familiar, exclude orice fel de revelație. Și, în general, contrazice toate poncifele moderne despre mâncat sănătos. Dar, curios, în constatarea asta nu prea măgulitoare despre noi înșine se ascunde o grilă de lectură pentru măreața globalizare.

Chiftele, sarmale, bulz, tocăniță, mici, ciorbă, ba chiar plebeea ceafă cu cartofi prăjiți: bucatele de acest fel lipsesc din orice meniu cu pretenții, de la nunți cu somon și gujoane de pui, la sofisticate la invitații duminicale la supă thai, între prieteni, într-o negare a tradiției, motivată aparent prin precepte de alimentație corectă, dar care ascunde și o fugă de localism, o tentativă de globalizare prin oferta mai exotică sau, măcar, mai sofisticată decât genomul gras și plin de toxine al bucătăriei autohtone.

E drept, orice cetățean al lumii caută în farfurie, de la un punct încolo, exoticul, dar la noi această căutare e mai acerbă, are aspectul unei fracturi față de tradiție. Fractură care începe cu aproximația meridională ce ni se oferă la multe restaurante cu pretenții dar medii și se termină cu salata servită ca antreu în loc ca ea să fie așezată, în cantități mai reduse, alături de felul principal, ca pe vremuri. Știm, schimbarea asta s-a petrecut în ultimii 20 de ani și, dacă e atât de marcată, e cazul să ne întrebăm cu ce se ocupă, în cazul nostru, tradiția.

O primă observație, pe care am mai făcut-o și eu, și alții, e că felurile care ne produc regresii naționale nu sunt cu adevărat naționale. Ajunge să spun că „sarma” și „chiftea” vin din turcește și că legenda conform căreia micii ar fi fost inventați de Manuc – sau de un alt cârciumar din secolul al XIX-lea –, într-o zi când ar fi rămas fără pieliță pentru cârnați, este evident falsă. Căutați „sarma” pe Wikipedia în română și dați clic în stânga, la versiunea croată, ca să buchisiți: „Se smatra bugarskim nacionalnim jelom”. „E mâncarea națională bulgărească.” De fapt, bucătăria tradițională românească e nespecificat balcanic-răsăriteană, oricare-ar fi pretențiile noastre de insulă de latinitate într-o arie slavo-otomană.

Dar, curios, tocmai în această lipsă de specific există un anumit specific. Mitul sarmalelor și al chiftelelor ca atribute naționale s-a născut, de bună seamă, printre mâncători de chiftele și sarmale. Doar că percepția specificului era alta: un acasă confortabil, central, dar lipsit de granițe, pe care mâncătorii de sarmale nu le atinseseră și le concepeau, cel mult, la modul abstract. Un fel de spațiu acustic al lui McLuhan, fără limite, dar, spre deosebire de al lui McLuhan, cu centru – etapă intermediară între tribalism și geopolitică. Faptul că mitul confundă diferența specifică cu genul proxim spune ceva despre situarea față de lume a românului statistic și atemporal, lipsit de dexterități de geograf și teoretician al nației. E o lume cu foarte mult aici, dar prea puțin acolo sau dincolo. O lume sedentarizată, ironic pentru o nație mioritic-transhumantă, până la dispariția contextului global, într-un asemenea mod încât te face să te gândești că migrația masivă de după intrarea în Uniunea Europeană ar putea produce schimbări profunde în genul ăsta de mentalitate.

Nespecificul specific culinar românesc are însă și un alt înțeles. Felurile considerate tradiționale sunt nu numai grele, ci și în general nutritive, principale. Sunt aspirația și sărbătoarea unei lumi în care resursele nu erau tocmai abundente, față de fantezistele deserturi, ecologicele supe-creme, metonimicul sushi care provoacă azi reverii și complicitate între mesenii cu pretenții.

Se vede cu ochiul liber, în orice aproximație de restaurant sofisticat din București: azi nu ne mai potolim foamea. Mesele în oraș sunt întâlniri de afaceri, seri romantice, degustări de alimente – în general, orice altceva decât mese pure și simple. Ea, foamea, e ucisă înainte de a se naște la casieriile McDonald’s și în casoletele anodine ale firmei de catering căreia i-am delegat, impersonal și ascetic, prânzurile de la birou. Azi, nu mai mâncăm, ci ne hrănim, și nu cu mâncare, ci cu constituenții acesteia: grăsimi, carbohidrați, fibre, vitamine și naiba mai știe ce. Sala de mese a corporației nu e sală de mese, ci un modul de stație spațială internațională, inestetic la modul utilitarist, în care ne încărcăm bateriile biologice cu esențe de nutrienți, cu ochii pe un ecran sau o hârtie ce conține următoarele taskuri. Pentru altceva, nu mai avem decât seara și orașul. Iar altceva-ul acesta e alt fel de altceva.

Fiindcă seara, în oraș, aterizăm într-un postmodernism ghiftuit, un pic supraponderal și inevitabil global. Eclectic dichisită, plină de pătrate de pânză, tacâmuri, veselă și ingrediente de import, masa de restaurant de azi e un browser de Internet, dar nu pentru ochi, ci pentru gust și arome: îndepărtate, aproximative și fanate, acestea reprezintă același simulacru de călătorie suportabil ca vizionarea pozelor dintr-un loc exotic în calculator sau o plimbare pe Google Maps. Iar furculița nu mai e furculiță, ci mouse pentru bucate, care călătorește nu atât între farfurie și gură, ci, din avocado-n cocotier, pe o hartă a gusturilor.

Articol scris pentru ediția de joi, 1 octombrie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts