Țară-coșmelie, linsă de flăcări

Partea proastă nu e că am fi putut fi printre morții gazați cu fum toxic din Club Colectiv. Partea proastă e că am fi putut fi Alin Anastasescu, Costin Mincu sau Paul Gancea, cei trei patroni ai clubului, care au creat o tragedie încercând să restarteze o fabrică comunistă, pentru a o transforma în spațiu de evenimente alternative și micro-comunitate.

La Club Colectiv, intrarea era liberă și berea, 8 lei. Nu tocmai Centrul Vechi, locul unde prețurile explodează imediat ce treci de barieră. E treaba autorităților să tragă concluziile, dar deocamdată eu unul nu cred în ideea patronilor morți după bani, care ar fi generat o tragedie din rapacitate. Colectiv era sau se voia, mai degrabă, acel centru de comunitate alternativă. Anastasescu, Mincu și Gancea au pe conștiință nu un public abstract, ci cunoscuți, poate chiar prieteni, incluzându-i pe Mihai Alexandru și Vlad Țelea, chitariștii de la Goodbye to Gravity.

Nu-mi trece prin cap, deloc, să-i prezint pe cei trei ca pe victimele unui sistem, fiindcă ei sunt cei care, împreună cu autoritățile și cine vor mai decide tribunalele, au făcut victime: 32 de morți, până în momentul de față, și 140 de arși în spitalele Bucureștiului. Dar, ca oricine, și ei au avut vise, care s-au transformat într-un coșmar de foc și cianură.

Zilele astea, opinia publică și media sunt preocupate de legi și felul cum oamenii care aveau Colectivul le-au respectat, încălcat din neglijență sau ocolit cu bună știință. Discuția e cât se poate de justificată, dar sub legi și controale mai e ceva: o țară care petrece eliberator dar inconștient, pe rock, manele, house și cine mai știe ce, cu o bere-n mână, în coșmelii foste fabrici, foste case boierești, cu bulină roșie, fără ieșiri de incendiu, cu exctinctoare chinezești defecte și case de marcat în care nimeni nu vede altceva decât instrumente de tortură ale statului și ANAF-ului ai cărui șefi ajung, în diverse contexte, la DNA sau la Parchet.

Prin anii ’90, când nu ne transformasem încă în mari consumatori de iPhoane și piersici din import, iar prin magazine se mai găseau încă ultimele ciurucuri livrate de industrializarea lui Ceaușescu, mi-a trecut prin cap ideea că trăim într-o țară care excelează în imbecilitate tehnologică, în care nimic nu merge, de la Dacie la radio Tehnoton, și totul e cârpit cu mijloace preindustriale, de artizan. M-am apucat atunci să scriu o carte numită „Legile lui Murfi”, cu „f” și „i”, în ideea că lucrurile care nu merg, trebuie drese, nu se găsesc sunt o sursă copioasă de înțelepciuni gen „Poșta Vitan e în realitate la Poșta Titan, iar Poșta Titan, la Poșta Vitan”. Nu s-a ales nimic de ea, fiindcă la vremea respectivă și editurile funcționau conform Legilor lui Murfi.

Acum, materialul meu de studiu s-a împuținat. Sau, atunci când e buretele neignifugat din Colectiv, nu mai e motiv de râs. El, buretele neignifugat, avea scopul de a tăia ecoul unei foste coșmelii industriale a lui Ceaușescu și sunt convins că la primele probe de sunet, Anastasescu, Mincu și Gancea de la Colectiv au fost încântați de felul cum se aude muzica. O „scoseseră la capăt”, știți senzația aia că ai reușit să cârpești in extremis, glorios, lucrurile, cu mijloace foarte puține și că nu mai contează dacă radioul, textul, nava spațială pe care ai construit-o e performant(ă), ci, doar, că funcționează, la minima rezistență? Expresia consacrată e „a face din rahat bici” și luați aminte, fiecare dintre noi a spus-o sau măcar a gândit-o, cel puțin odată, la persoana I singular, ca pe o autogratulare.

Zilele astea, e plin de cluburi care se autosuspendă, măcar până autoritățile le vor spune cum să fie-n regulă cu măsurile contra incendiilor. Un val de autculpabilizare difuză a cuprins societatea, e drept că ocolindu-i pe primarul Piedone și toți ceilalți politicieni care ar trebui să o simtă în primul rând și care au plecat doar in extremis. Să le consemnăm acestora nesimțirea, dar să nu uităm: drumul către Iad e pavat cu bune intenții. Și mai ales cu realizarea lor: burete neignifugat și declarații pe proprie răspundere.

Colectiv e o metaforă pentru o țară-coșmelie, spațiu impropriu care funcționează numai cârpit și, uneori, ia foc și își omoară locuitorii. Trebuie, e adevărat, să fim foarte atenți la tavan să nu ne cadă-n cap. Dar trebuie să ne mai gândim și ce facem, din când în când, pe acoperiș.

Post your thoughts