Gache: Mai putem o dată?
Dacă n-aţi fi fost voi, acest post ar fi fost un necrolog. Nu e şi trebuie să încep cu începutul, ca să înţelegeţi de ce. Anul trecut, către vară, veneam la voi cu încă o cerere de cancer de pe internet, în persoana unei fiinţe de la BRAT de care habar nu prea aveam, pe nume Alina Gache. Aveam doar garanţii că e un caz real.
Alina Gache avea ficatul făcut praf de o tumoare supercalifragilistică, dar, ca de obicei, mai exista o speranţă. Anume, scumpă şi prin Austria. Dumnezeu ştie de ce, dar şi cu ajutorul unor tipi precum Dragoş Stanca şi mulţi alţii, în loc să moară, Gache asta a ajuns pe la Viena. S-au stâns banii. S-a operat şi după aceea n-am mai auzit de ea vreo cinci săptămâni, de credeam că a ieşit rău de tot.
După aceea, am primit un mail de la soţul ei, că nu e prea bine, că i-au făcut operaţia dar i-au găsit o tumoare şi mai supercalifragilistică decât cea pe care o presupuseseră medicii din România. Buni, nu mă îndoiesc, şi ştiţi de ce? Şi-au declinat competenţa atunci când trebuia.
Gache, Alina, doamna cu ficatul în formă de supernovă, a dispărut o vreme din atenţia mea. Părea un meci pierdut. A murit vag, din nou, în capul meu, am mai scris un necrolog tot acolo, fiindcă n-avea niciun rost să arunc în voi cu tumori şi să vă stric ziua. Au trecut, poate, vreo opt luni sau ceva de genul ăsta. Am uitat. E normal să uităm.
Până zilele trecute, când {Mai mult…}
