Ce e cu adevărat subversiv, letal în protestele care au loc în pieţe în aceste zile? Nici reinventarea Molotoavelor, nici transformarea pavelelor în proiectile şi nici vitrinele sparte. Ceea ce e cu adevărat subversiv şi de lungă durată e râsul unui jandarm, atunci când un hipster cu şapcă şi fular îi face o temenea cu palmele lipite, găurind scutul de plastic gros cu un zâmbet maliţios. Printre excesele sporadice ale protestatarilor scoate capul un tip social răspândit numeric, cu caracteristici personale redutabile, care şi-a schimbat până acum propria soartă şi are destule resurse pentru a o schimba şi pe cea a României.
Fotografie de Vlad Ilaş
Un nume care a fost pomenit adesea pentru o asemenea persoană, în presă şi mai ales pe reţelele sociale, e cel de hipster. Denumirea se leagă de faptul că protestele se desfăşoară aproape de barurile din Centrul Vechi, plin în zilele de week-end, când mişcarea stradală a explodat. Pe undeva prin zonă, Vlad Ilaş a făcut fotografia de la care am pornit.
George W. Bush promovează în ziarele britanice un charger Philips, chiar în ziua adresei inaugurale a succesorului său Barack Obama. Ideea aparţine agenţiei DDB din Londra. Mă întreb: A fost contactat/a primit bani George W. pentru apariţia asta? În mod normal, ar trebui să existe acordul viitorului fost preşedinte.
Un review la “The Anti-Intellectual Presidency: The Decline of Presidential Rhetoric from George Washington to George W. Bush”, publicat de “First Things”, cuprinde câteva constatări interesante cu privire la discursurile preşedinţilor SUA. Ervin T. Lim, autorul volumului, spune, printre altele, următoarele:
- lungimea propoziţiilor a scăzut, la fel ca şi nivelul lexicului folosit
- rutina “frază cheie, punchy, care caută aplauze” a apărut în administraţia Nixon
- logosul (argumentaţia logică), unul din cei trei constituenţi ai retoricii, după Artistotel, alături de pathos (emoţie) şi ethos (credibilitate), a fost eclipsat în discursurile prezidenţiale. Bush “W” accentua pathos-ul, care se obţine, nebanal, şi prin platitudini în retorica politică
- un sincron TV (declaraţie) măsura în medie 42 de secunde pe vremea lui Nixon şi a scăzut către 8 secunde în 2000 (pe televiziunile americane)
- pasajele explicative din discursurile lui Woodrow Wilson şi Franklin Delano Roosevelt nu se mai regăsesc în speech-urile de azi
- oratoria lasă loc stilului/strategiei conversaţional(e), la Bill Clinton de pildă.
Desigur că modul cum vorbesc preşedinţii SUA spune ceva şi despre felul cum se întâmplă/spun lucrurile în politica românească. Totuşi, nu trebuie să ne grăbim să constatăm similitudinea perfectă, fiindcă diferenţele sunt poate mai importante decât direcţia în care merge lumea: {Mai mult…}
20 ianuarie: “Fidel Castro – Un om uriaş într-o insulă mică”. 27 ianuarie: “Moartea unui preşedinte” (asasinarea fictivă a lui George W. Bush). 3 februarie: “Persona non grata” (un Oliver Stone despre conflictul israeliano-palestinian). De la ora 21.30, se cheamă “Pe viaţă şi pe moarte” şi prezintă Laura Chiriac.
