Tag Archives: fotografie

, , ,

Fotografia ca plici de muște

Vremea bună a venit, vacanțele se apropie, firele de iarbă se înmulțesc și un nou tip de generație spontanee se ivește-n jurul nostru: pozele din vacanță – peisaje, selfie-uri sau selfie-uri în peisaj -, care încep să ne umple telefoanele și camerele, apoi conturile de Google și iCloud ori hard diskurile pe care cei mai conservatori ne păstrăm arhivele. De ce atâtea poze? Nu numai pentru că se poate.  Continue reading

,

Aventuri în tabăra de refugiați palestinieni, cu aparatul foto

La câțiva kilometri de Bethlehem, în tabăra de refugiați de la Dheisheh, zisă și ad Duheisha, patru fetițe gălăgioase se îmbulzesc în fața mea, pentru o poză care celebrează triumful palestinienilor în fața sângelui și a violenței istoriei. E chiar locul în care acum un an și câteva luni un tânăr arab a fost împușcat mortal de soldații israelieni, într-o operațiune în care aceștia încercau să aresteze un alt palestinian. În tabăra de la Dheisheh, viața se luptă cu moartea din 1949, anul când 3.400 de locuitori ai satelor incluse de Israel între granițele proprii s-au refugiat lângă Bethlehem, după Războiul Arabo-Israelian, care a omorât între 7.000 și 20.000 de palestinieni și a pus pe hartă statul Israel.  Continue reading

World Press Photo of the Year, mobile în loc de gloanțe

Fotografia Anului de la World Press Photo Awards nu e una violentă, ci despre speranță și comunicare. Ați văzut probabil imaginea lui John Stanmeyer, cu imigranții din Djibouti City, Djibouti, care încearcă să prindă semnal de mobil din Somalia pentru a comunica cu rudele. Vă povestesc despre ea fiindcă poate fi văzută, alături de alte 139 de fotografii de la World Press Photo Awards, în București, la Universitate, în expoziția prezentată de Fundația Eidos a lui Cristi Movilă.

Continue reading

Parisul lui Crisbășan

Cristian Crisbășan a deschis, la Galeria Art Yourself (Str. Nicolae Ionescu nr. 11, paralelă cu Ion Mincu, în apropiere de Mihalache), expoziția Paris, etat d’ame. 

Expoziția este deschisă până pe 15 mai. Ce spune Cristian Crisbășan despre Paris:

Parisul este ca o amantă superbă, elegantă, bogată,  boemă,  fără  vârstă,  însă  isterică, nebună,  capricioasă,  arogantă,  agresivă  și perversă,  care  într-o  oră  te  duce  de  mai multe  ori  din  Rai  în  Iad  și  înapoi.  O frecventezi o dată pe lună, dar nu poți avea o  relație  cu ea. Nici de prietenie,  nici de căsnicie. Te duci la ea, te faci praf cu ea, și apoi  revii  la  realitate.  Pentru  a  reveni  iar când intri în sevraj. Am  trecut  prin  tot  felul  de  locuri  pe  lumea asta, fiecare cu poveștile, aromele, culorile și sunetele lor, dar nimic nu  se  compară  cu  o cafea  de-un  ceas,  băută  în  tihnă  pe  un trotuar  la  o  măsuță  rotundă  de  pe  terasa unui bistro parizian. Este ceva unic în aer, în lumina de amurg, în tăcerea monumentală a vechilor  ziduri,  în  diminețile  însingurate,  în nopțile pline de acalmie și tenebre.

Catalogul expoziției (PDF).

Don McCullin despre Don McCullin

Pe măsură ce mă băbesc, îmi dau seama tot mai mult că a face jurnalism ca lumea implică niște costuri personale. Întotdeauna trebuie să renunți la ceva pentru cei cărora trebuie să le spui lucruri pe care nu le știu și de care au nevoie. Și nu e vorba numai de confort – și nici de situațiile propriu-zis periculoase în care te poți găsi. De toate astea scapi printr-un fel de abolire a instinctului de conservare. Ci de un anumit gen de încărcătură, pierdere a inocenței un pic biblică.

Lucrurile pe care le-am făcut eu în profesie sunt, bineînțeles, insignifiante față de adevărații și marii jurnaliști. Un exemplu de felul ăsta e Don McCullin, probabil cel mai cunoscut fotograf de teatre de luptă din lume (Vietnam, Irlanda de Nord), născut în 1935. După ce a devenit celebru pozând războaie, McCullin s-a convertit la peisaj și natură moartă. Pe lângă calitățile de fotojurnalist, are însușirea de a putea să se exprime concludent și convingător în cuvinte, lucru pe care-l face într-un documentar de pe BBC Scotland:

Fotografii de Don McCullin.

,

Gustul și poza

Amicul Andrei Crișan, art director și întreprinzător, mi-a cerut un text despre mâncare și ziariști, pentru Foodconnect.ro. A ieșit o poveste care e și de media, așa că am s-o teasuiesc aici:

Pozele alea cu mâncare pe care le vedeți în revistele de femei sunt mai mincinoase decât pozele alea cu femei pe care le vedeți în reviste de bărbați. Nu mă credeți? Păi uite de ce:

Prima oară când am luat contact cu această realitate crudă (pe alocuri la propriu, o să vedeți) a fost acum vreo 11 ani, la revista Unica. Era o poză verde, de import, cu ciorbă de burtă, soupe d’entrailles, care nu știu ce căuta, dar căuta în revistă. Radu Leonte, art directorul, se uita lung la poză, în monitorul lui cel mai mare din parcare. “Bă, ce dracu’.” Mă uit și eu. “Da, nu seamănă”, zic. “Nu, nu de asta-i vorba. Nu seamănă niciodată… chestia e – cum să pui morcovii la sfârșit în ciorba de burtă?” Păi nu se poate, zic. Zice, da, rămân cruzi. Hai să-i mutăm la început.

Îi mutăm.

Era o problemă. Nu știu dacă vă privesc aceste explicații, dar cel mai rău e să greșești, în media, chestiile utile. Dacă încurci programul TV sau dai o rețetă care nu se poate face, ai încurcat-o și cu cititorul sau cititoarea. Dacă zici de Băsescu că are două capete sau de Patriciu că a fost pictor în tinerețe, nu-i nicio problemă, se iartă. Dar morcovii trebuie să fie la locul lor în procesul tehnologic.

De ce erau la sfârșit? Continue reading

Blog de imagini

http://www.alexgalmeanu.com/blog/

Imagini rare sau mai dese. Alex Galmeanu a iesit in fata ca fotograf de coperta Unica. Colaboreaza cu diferite reviste si lucreaza pentru diferiti clienti din publicitate.