Un pariu pentru Bușcu: scuze contra demisie :-)

O amică mă trage de mânecă asupra zgomotului pe care a început să-l facă Doru Buşcu despre tirajul zice el artificial umflat al “României libere”. Povestea am aflat-o dintr-un interviu realizat de Anca Nicoleanu pe Jurnalul.ro, care trimite la un material din “Caţavencii”. Materialul originar nu l-am găsit pe net, dar, oricum, într-un fel sau altul Buşcu mă acuză de părtinire în privinţa “României libere”, pe motiv că sunt colaboratorul ziarului. Răspunsul meu e, desigur: Bullshit. Şi de aceea îi propun lui Buşcu următorul pariu:

• În ziua când se dovedeşte că tirajul “României libere” e cu totul altul decât cel care se vede în momentul respectiv în cifrele Biroului Român de Audit al Tirajelor (vreo 40 de mii de exemplare), şi anume din motive de “falsificări” BRAT, eu renunţ la calitatea, destul de puţin importantă pentru mine, de colaborator al “României libere”
• Dacă “România liberă” rămâne în BRAT aşa cum este, fără sancţiuni şi altele, până la 31 martie 2012, Buşcu scrie un textuleţ de scuze în revista pe care o conduce, acolo unde ar fi oricum obligat să-l scrie chiar de pe acum, fiindcă mi-a făcut un proces de intenţie. Ar fi probabil pentru prima oară când cineva de la Caţavencu şi-ar cere scuze public pentru ceva, cred Buşcu, în orice caz.

De ce am tupeul să propun toate astea: fiindcă în cei “trei ani” de care vorbeşte Buşcu în contextul “falsificărilor”, Biroul Român de Audit al Tirajelor, alias BRAT, la care şi Buşcu are acces ca şef de gazetă, le-a publicat pe ele, pe “falsificări”, iar eu nu am avut decât să iau act de ele, aşa, în afara BRAT cum mă situez.

Cu alte cuvinte, dacă toată lumea crede că “România liberă” vinde 40.000 de exemplare şi nu e adevărat, poate ar fi cazul să vedem şi cine pune în circulaţie aceste cifre şi cine buşcu’ meu e lăcusta care le-a girat ani de zile, ca director a diferite gazete membre ale organizaţiei şi participant tacit la “falsificare”, nu?

P.S.: {Mai mult…}

O redacție și un brand

Această rubrică se referă în general la un om şi mai multe etichete. Azi e vorba de o etichetă şi mai mulţi oameni. Mai exact, de brandul “Academia Caţavencu”, care şi-a schimbat recent proprietarul, în urma licitaţiei.

Întâmplarea face ca noul proprietar să fie una şi aceeaşi persoană cu cel al “României libere”, Dan Grigore Adamescu, dar asta are mai puţină importanţă pentru rândurile care urmează. Problema e dacă suma pentru care a fost tranzacţionat brandul, ceva mai mult de 880 de mii de euro, e “adevărata valoare” a lui, orice-ar însemna asta. {Mai mult…}

Realitatea, numărată la Parchet

Revista 22 mi-a solicitat un comentariu referitor la scandalul stenogramelor Realitatea TV. Am mers pe ideea că mult din ce a vorbit Sorin Ovidiu Vîntu la telefon cu managerii lui e din categoria… vorbe şi că trebuie văzut cum s-au legat acestea de politica editorială a canalelor media din Realitatea-Caţavencu. Cu alte cuvinte:

Ce e important în scandalul stenogramelor? Dacă tiradele obscen-flamboyante ale lui Sorin Ovidiu Vântu au sau nu au efecte. Astfel de conversaţii au loc şi în alte grupuri media din România. Am asistat cu ochii mei la şuturi în pereţi de rigips, extremităţi băgate şi scoase şi altele asemenea pe oriunde m-am dus – şi aici e cazul să luaţi act de un conflict de interese, în ce mă priveşte: am colaborat şi cu Realitatea-Caţavencu, în chip de consultant independent, din 2006 încoace. A fost unul dintre clienţii mei. Acestea fiind zise, cine ce-a făcut dintre cei care-au vorbit la telefon? {Mai mult…}

Criza de brand a presei scrise: unde am greșit?

Recentele întâmplări de la “Academia Caţavencu”, care a făcut vrând-nevrând un pui pe nume “Kamikaze”, mă fac să mă gândesc la o socoteală referitoare la valoarea de brand a unor titluri de presă scrisă. Ce s-a întâmplat în ultima parte a anului trecut şi primele luni ale acestuia a dus la:

- “Academia Caţavencu” ruptă-n două. Kamikazii aruncă diferite săgeţi către fosta revistă, ceea ce nu poate fi de bine pentru ea.
- “Cotidianul” dispărut de pe tarabă, cu o ediţie de Web ţinută în viaţă de F 5, compania de net a lui Sorin Ovidiu Vîntu.
- “Evenimentul zilei” şi “Capital” trecute la un proprietar român, Bobby Păunescu, legat de media care au susţinut făţiş o parte a spectrului politic în campanie (B 1), cu toate conotaţiile de brand care vin de aici.

Dacă nu pare mare lucru, să ne gândim la titlurile stabile: “Gândul” dă semne de vivacitate, nu numai prin clonarea pe net a layoutului de la Huffington Post, ci şi prin unele subiecte bune din ultima vreme, dar n-a fost niciodată un ziar de peste 50 de mii de exemplare vândute, iar istoria lui începe în 2005. “Adevărul” zbârnâie ca tiraj, dar e legat ombilical de inserturile de cărţi, iar conţinutul propriu-zis nu a convins cu aplauze. La “România liberă” se pregăteşte (încă) o relansare, cu Mario Garcia, dar se ştie cât au ajutat redesenările până acum: deloc.

Curios, în picioare rămân două branduri de la Intact Media Group (Voiculescu), “Jurnalul naţional”, cu evoluţia lui uşor paralelă cu restul presei, ceea ce înseamnă şi bine, şi rău, şi “Gazeta Sporturilor”, cu ale sale conotaţii serioase, date de scandalul Ridzi şi alte eforturi editoriale, plus reputaţia directorului, Cătălin Tolontan.

Văzând lucrurile ca mai sus, putem trage concluzia că majoritatea brandurilor cu reputaţie din presa românească îşi pierd ceea ce au mai bun, dincolo de modul ameninţător cum arată lucrurile dacă ne uităm la cifre şi alte simptome de business. Scăderea de reputaţie nu înseamnă implozia tirajelor peste o lună, la fel cum orientarea editorială din prezent a “Adevărului”, nu cu totul convingătoare, poate însemna un tiraj considerabil prin artificii de publishing. Dar, pe termen mediu, acest gen de pierdere de status nu e de bine.

Dincolo de climatul economic general, toate cele de mai sus se suprapun peste schimbarea de generaţii din presa românească. De prin 2007-2008, şefii de gazetă din generaţia pre-1989, adică oameni precum Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu sau Cristian Tudor Popescu (care intră numai biologic în această generaţie, fiindcă nu a făcut presă pe vremea lui Ceauşescu) au dispărut din fruntea redacţiilor. Cum spuneam şi în alte locuri, în locul lor a venit generaţia din care fac parte, în jurul a 40 de ani, formată după 1989. Pare deci verosimil că o parte din responsabilitatea pentru cele de mai sus, şi pentru altele, ne revine/îi revine acestei generaţii. Cum s-ar repartiza vina pe diferiţii manageri de redacţie, divizii şi altele? {Mai mult…}

De ce n-a mers Cotidianul

Reducerile de salariu de la Cotidianul s-au lăsat cu lacrimi şi cu o tentativă consolatoare a lui Mihnea Măruţă, fost redactor-şef, singurul care a reuşit să facă o creştere substanţială la ziar.

Am evitat să scriu despre toată povestea la viitor, din felurite motive. Acum, la trecut, e cazul să ne întrebăm de ce unul din cele mai promiţătoare ziare din România, cu o densitate considerabilă de creier pe centimetrul pătrat de hârtie (sau pe metrul pătrat de redacţie) n-a funcţionat. Sper să fie prea devreme ca toate cele de mai jos să se transforme într-un epitaf.

“Cotidianul” a fost, până acum vreun an, ziarul pe care îl deschideam primul pe internet şi uneori îl cumpăram şi pe hârtie. Evoluţia lui mă obsedează de mult, aşa cum mi-a adus aminte Brăduţ Ulmanu cu un link la o discuţie din 2006, în care îl pomeneam pe Măruţă ca redactor-şef la ziar cu 9-10 luni înainte ca numirea să aibă loc (întâmplare, n-am făcut-o eu , se poate spune cel mult că am pus numele în circulaţie). Lucrurile au intrat pe o pantă descendentă în momentul în care Dragoş Stanca a fost mutat la business şi apoi la online în Realitatea-Caţavencu, iar după aceea, la puţin timp, acelaşi Mihnea Măruţă şi-a dat demisia de la ziar (aprilie 2008). Dar să începem cu începutul.

1. În perioada “Raţiu şi urmaşii”, ziarul a trecut printr-o mulţime de schimbări de redactor-şef, cu oameni radical diferiţi, ca Ion Cristoiu şi Dan Diaconescu. Redacţia s-a ales cu percepţia că linia “actuală” nu prea are importanţă, fiindcă oricum peste câteva luni de zile va veni un alt şef, care va vrea altceva.

2. După preluarea de către “Academia Caţavencu”, am început să aud poveşti persistente despre “facţiunea Husar şi facţiunea Caţavencu” din redacţie. Călin Husar era administratorul afacerilor familiei Raţiu, care fuzionase cu academicienii. Au fost testaţi Cristian Grosu şi Carol Sebastian. Aceeaşi senzaţie de “nu contează, lucrurile o să se schimbe mâine în redacţie” la jurnalişti şi restul.

3. Preluarea de către Sorin Ovidiu Vîntu, la începutul lui 2006, a fost un stunt de imagine pentru acesta, dar nu se poate spune că a propulsat reputaţia ziarului la ceruri. Noi, cei care scriem în gazete, tindem să trecem cu vederea asemenea lucruri, dar pentru public, contează, dacă mă gândesc la ce reacţii apar pe-aici prin subsol, dar şi în alte părţi.

4. Numirea lui Mihnea Măruţă ca redactor-şef a fost singurul moment când “Cotidianul” părea a-şi fi găsit un drum. Îmi aduc aminte că, înaintea ei, {Mai mult…}

Fețele Realității, Colegiul Cotidianului

Emisiune nouă la Realitatea TV, cu Robert Turcescu, lunea, de la ora 22.00, după dispariţia de pe sticlă a lui “100%”: Feţele Cotidianului, cu deja amintitul, Mircea Dinescu, Doru Buşcu, Adrian Ursu şi Emil Hurezeanu.

Enumerarea sună cunoscut fiindcă e vorba chiar de Colegiul Editorial de la “Cotidianul”, despre care fostul redactor-şef, Mihnea Măruţă, tocmai spunea că nu prea are treabă cu ziarul, cu excepţia editorialelor.

Dacă doriţi să revedeţi: {Mai mult…}

Consiliul Editorial de la Cotidianul - Dinescu in

…e pe anunţate în redacţie. Buşcu, Ursu, Hurezeanu, dar nu şi Liviu Mihaiu şi nici – deşi s-a pus problema – Sorin Roşca Stănescu. Revin cu al patrulea nume când o să-l aflu, adică, evident, după ce se anunţă. Pariuri, ceva?

UPDATE: Al patrulea era Mircea Dinescu, dar l-am uitat pe Robert Turcescu. Doru Buşcu e director editorial. Adică ia oarecum locul de până acum al lui Robert Turcescu. Aurelian Amurăriţei şi Dragoş Stanca îşi păstrează desigur poziţiile de director executiv şi director general.

UPDATE 2: Ciutacu observă o problemă: Dinescu e secretar de stat la CNSAS şi în această calitate are acces la dosare împotriva publicării; probabil că în Consiliul Editorial de la “Cotidianul” e plătit. Nu ştiu dacă vreo lege interzice asta, dar situaţia e cam la limită.