Recentele întâmplări de la “Academia Caţavencu”, care a făcut vrând-nevrând un pui pe nume “Kamikaze”, mă fac să mă gândesc la o socoteală referitoare la valoarea de brand a unor titluri de presă scrisă. Ce s-a întâmplat în ultima parte a anului trecut şi primele luni ale acestuia a dus la:
- “Academia Caţavencu” ruptă-n două. Kamikazii aruncă diferite săgeţi către fosta revistă, ceea ce nu poate fi de bine pentru ea.
- “Cotidianul” dispărut de pe tarabă, cu o ediţie de Web ţinută în viaţă de F 5, compania de net a lui Sorin Ovidiu Vîntu.
- “Evenimentul zilei” şi “Capital” trecute la un proprietar român, Bobby Păunescu, legat de media care au susţinut făţiş o parte a spectrului politic în campanie (B 1), cu toate conotaţiile de brand care vin de aici.
Dacă nu pare mare lucru, să ne gândim la titlurile stabile: “Gândul” dă semne de vivacitate, nu numai prin clonarea pe net a layoutului de la Huffington Post, ci şi prin unele subiecte bune din ultima vreme, dar n-a fost niciodată un ziar de peste 50 de mii de exemplare vândute, iar istoria lui începe în 2005. “Adevărul” zbârnâie ca tiraj, dar e legat ombilical de inserturile de cărţi, iar conţinutul propriu-zis nu a convins cu aplauze. La “România liberă” se pregăteşte (încă) o relansare, cu Mario Garcia, dar se ştie cât au ajutat redesenările până acum: deloc.
Curios, în picioare rămân două branduri de la Intact Media Group (Voiculescu), “Jurnalul naţional”, cu evoluţia lui uşor paralelă cu restul presei, ceea ce înseamnă şi bine, şi rău, şi “Gazeta Sporturilor”, cu ale sale conotaţii serioase, date de scandalul Ridzi şi alte eforturi editoriale, plus reputaţia directorului, Cătălin Tolontan.
Văzând lucrurile ca mai sus, putem trage concluzia că majoritatea brandurilor cu reputaţie din presa românească îşi pierd ceea ce au mai bun, dincolo de modul ameninţător cum arată lucrurile dacă ne uităm la cifre şi alte simptome de business. Scăderea de reputaţie nu înseamnă implozia tirajelor peste o lună, la fel cum orientarea editorială din prezent a “Adevărului”, nu cu totul convingătoare, poate însemna un tiraj considerabil prin artificii de publishing. Dar, pe termen mediu, acest gen de pierdere de status nu e de bine.
Dincolo de climatul economic general, toate cele de mai sus se suprapun peste schimbarea de generaţii din presa românească. De prin 2007-2008, şefii de gazetă din generaţia pre-1989, adică oameni precum Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu sau Cristian Tudor Popescu (care intră numai biologic în această generaţie, fiindcă nu a făcut presă pe vremea lui Ceauşescu) au dispărut din fruntea redacţiilor. Cum spuneam şi în alte locuri, în locul lor a venit generaţia din care fac parte, în jurul a 40 de ani, formată după 1989. Pare deci verosimil că o parte din responsabilitatea pentru cele de mai sus, şi pentru altele, ne revine/îi revine acestei generaţii. Cum s-ar repartiza vina pe diferiţii manageri de redacţie, divizii şi altele? {Mai mult…}
