Un bătrân scânteist, cu care am avut de-a face pe la începuturile mele jurnalistice, pe undeva pe la Mediafax, mi-a tăiat la un moment dat, dintr-un material, niște informații savuroase și pipărate, dar incerte. M-am revoltat. La care cetățeanul respectiv a zâmbit și mi-a zis: “Ce se taie nu se fluieră.”

Scânteistul era din categoria “bărbos, iubitor de operă”, băiat de treabă și nu prea comunist de felul lui; principiul pe care îl formula nu avea neapărat iz ideologic și era unul valabil nu doar la gazetă, ci și pe alte medii liniare cum ar fi TV-ul. Cine știe? Poate îl avea de la cineva și mai bătrân, care prinsese presa interbelică. Dar un lucru e clar: atunci când scrii ceva, e cel mai bine să lași pe din afară elementele incerte și conjecturile. Presa anglo-saxonă, cea mai temeinică din lume, face de regulă fix ce făcea și “Scânteia”, chiar dacă din motive diferite.

Pe internet e fix pe dos. Ce se taie se fluieră. Fără “nu” între “se” și “taie”. E un lucru pe care bloggerii îl știu foarte bine, fiindcă folosesc rss și linkback, două tehnologii care în ultimă instanță conectează între ele site-urile, altfel spus lasă urme în locul y cu de ceva ce-ai scris pe site-ul x, chiar dacă – sau mai ales dacă – ai tăiat. Însă acest articol nu lor le este destinat, ci brandurilor care vor să se comunice pe new media. Și celor preocupați de modul cum ele, brandurile, se comunică. Iar ceea ce m-a făcut să-mi aduc aminte de toată treaba cu tăiatul și fluieratul a fost modul cum s-a legat, de două ori într-o săptămână, numele de Coca-Cola de “tăiat” și “fluierat”. Continue reading →