Simptomaticul domn Prigoană

Despre Silviu Prigoană am mai scris anul trecut, de Sărbători, când se transformase în Moş Crăciun mutant, verde, ca să transmită la TV mesajul de sărbători al Rosal-ului, în spoturi publicitare. Între timp, energicul om de afaceri a pierdut rușinos, cu 16,5%, la alegerile pentru Primăria Bucureștiului, iar luni, și-a dat demisia din PDL. Ce s-a întâmplat cu mutantul verde cu barbă albă, care dansa la televizor? Și-a pierdut aplombul? 

Dincolo de numeroasele caraghioslâcuri și de business-ul mamă, de salubritate, lui Prigoană i se atribuie trei invenții despre care am mai vorbit. DVD playerul E-Boda a fost printre primele astfel de mașinării care au inclus facilitatea de redare a fișierelor divx, altfel spus, a filmelor de 1 CD, piratate de pe Internet. Etno și Taraf TV, operaţiuni care au însumat peste 2,6 milioane de euro în 2011, sunt o poveste antiintelectualistă, dar care atestă o mostră de curaj de business balcanic. Mai precis o poveste care a crescut firesc împotriva curentului pro-occidental, pe apetitul bazal pentru manele și para-manele al poporului. În fine, tot Prigoană a fost pionierul unei formule TV care a devenit cea mai în vogă în 2012: televiziunea zisă de știri – de fapt, de vorbe – care bate, în zilele cu mult balamuc politic, ideea clasică de televiziune comercială (asta se întâmplă, de fapt, atunci când Antena 3 anunță că a depășit PRO TV). Se știe că prima televiziune românească de acest tip a fost azi scindata Realitatea TV, fondată de Prigoană și care a dat naștere unui întreg segment prin 2004-2005, prin apariția N24 și a Antenei 3. Astăzi, televiziunile românești de acest tip sunt în jur de 10, în funcție de cum le socotești.

Sună impunător. Dar e și respectabil? Până la urmă, care e contribuția lui Silviu Prigoană la istoria mondială a televiziunii? Sau măcar la cea autohtonă? Lucrurile s-au discutat și răs-discutat; fiindcă vremea indignării a trecut, să spunem doar că e vorba de un gen de televiziune care aduce în platou politicieni și îi lasă să se certe, cu un moderator proptit pe scaun ca mortu-n geam. Lista de politicieni vine de la partide, dintre care cel puțin unu guvernează și găsește diferite bugete prin ministere precum cel al turismului, special inventat ca să cheltuiască bani cu ceva numit imaginea țării. Din ecuația pe care am mai descris-o nu are cum lipsi un al treilea termen: publicul, care, de altfel, vine în măsură din ce în ce mai mare pe aceste posturi. Și care, s-a convins toată lumea la prezidențialele din 2009, votează în funcție de ce vede pe acele posturi.

Nu sună grozav deloc, idealist vorbind. A fost, însă, așa ceva în intenția lui Prigoană, la începuturi? E de cunoscută mantra din acei ani a patronului Rosal, care cerea obsesiv angajaților – și se lăuda prin lume cu – “un CNN românesc”. Dar, în paralel, Realitatea TV era numită “căsuța poștală a PSD”. Sau, în termenii nu foarte eleganți ai lui Robert Turcescu (pe blog): “Printr-o șmecherie care nici în ziua de azi nu mi-e foarte clară, Silviu Prigoană acceptase să dea Realitatea TV oamenilor lui Năstase, iar Dan Andronic era responsabil cu ridicarea audienței foarte mici la acea vreme a «televiziunii gunoierului».” Așa zicea Turcescu prin 2010, cu precizarea că în vremurile respective, Dan Andronic îi dăduse voie să facă un talk-show independent (sic) în prime-time-ul Realității: cel care l-a impus, cu bilele.

Dar care-o fi fost “șmecheria” din 2003, cea care încă “nu-i era clară” lui Turcescu șapte ani mai târziu? Instrumentele de monitorizare erau destul de puține pe atunci, dar în calitate de contemporan al celor menționați, mă încumet la un pariu cu oricine vrea: la Realitatea TV a acelor ani găseați o cantitate imensă de primari de sector și de oraș, desigur PSD, fiindcă aia era puterea. Silviu Prigoană avea, în paralel, afaceri de salubritate cu aceleași primării de sector, la fel cum ulterior, ca senator PDL, a avut de-a face contractual cu primăria colegului de partid Liviu Negoiță. Și alte primării, de bună seamă.

Sigur, în 2009, Prigoană nu mai avea decât Etno TV și Taraf TV, așa încât lumea s-a putut doar mira de apariția lui Traian Băsescu la Văru’ Săndel. Realitatea o vânduse în 2004, fiindcă, după propriile declarații, “îl costa prea mult”.

Bun, veți zice, și ce-are Prigoană din 2004 cu cel din 2012? Ce putem afla despre demisia de luni, scotocind prin biografia fondatorului Rosal de acum opt ani? Iată: cumpărătorul din 2004, Sorin Ovidiu Vîntu, și-a asumat cumpărătura doar vreo doi ani mai târziu. FNI era încă proaspăt și Vîntu, mult mai demonizat chiar decât azi, când e la pușcărie. Așa a trecut neobservată o suprapunere calendaristică: momentul în care Prigoană renunța la Realitatea TV era unul și același cu zilele în care PSD-ul pierdea majoritatea primăriilor importante la Alianța D.A., lucru care prefigura schimbarea de putere din decembrie 2004. E vorba de primăriile care fac contracte cu firmele de salubrizare. Singur pe baricade, Neculai Onțanu, azi dracu’ mai știe prin ce partid, dar încă primar la același sector, continua să apară pe post cu tot felul de acțiuni de binefacere.

Explicația scorului redus obținut de Prigoană la alegerile pentru primărie rămâne să fie găsită. S-a vorbit de “non combat” și “blatul PDL cu Oprescu”, și, probabil, e un lucru despre care nu vom mai auzi niciodată nimic. Dar, în orice caz, demisia din PDL a lui Prigoană nu e în niciun caz semnul oboselii sau al înfrângerii: plin de resurse, businessman-ul-politician-saltimbanc e mult mai “meteosensibil” decât alții, iar plecarea lui e un simptom referitor la traiectoria din lunile care urmează a PDL. Prigoană-fiul, Honorius, s-a înscris zilele trecute în PNL. Prigoană-tatăl, demisionar, joacă de decenii în tabăra câștigătoare.

Articol scris pentru ediţia de joi, 13 septembrie a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts