Selfie-ul. În Țara din Oglindă

De ce s-a umplut lumea de selfies? Întrebarea asta mă bântuie de câțiva ani, de când știu ce-i aia un selfie. Cuvântul a fost trecut în dicționarul Oxford anul trecut, în 2013, și pentru cazul mai greu de crezut că trăiți cu totul, dar cu totul în afara rețelelor sociale, o să explic: e o poză pe care ți-o faci singur, cu telefonul sau aparatul foto digital, și pe care o pui pe Facebook. Dar de ce, Doamne, iartă-mă, ai face asta?

M-am apucat să fac săpături pe Net ca să văd dacă a răspuns cineva la întrebare. Și dacă aș putea merita dreptunghiul ăsta de hârtie încercând să vă dau și eu un răspuns al meu, diferit de ce scrie de pildă pe Wikipedia. Acolo se spune că primul autor de selfie a fost un daguerrotipist. Selfie-ul datează, previzibil, de când datează și primul procedeu chimic care a popularizat strămoșul fotografiei. Un selfie și-a făcut și mica-Mare Ducesă Anastasia, în 1914, în oglindă. Înainte de toate acestea, a existat, desigur, autoportretul. Dar acesta e un demers artistic mult mai laborios, în care, ca să zic așa, autorul prevalează în fața subiectului. La selfie e pe dos, cel care pozează e mai puțin decât cel care e pozat – fie ei una și aceeași persoană.

Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna, în 1914. Fotografie în oglindă

Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna, fiica țarului NIcolae al II-lea, în 1914. Fotografie în oglindă. Imagine Wikipedia

Asta se vede și din diferitele versiuni ale selfie-ului, din care cea mai gogonată e cea din spațiul cosmic. Nu e vorba numai de astronauți, ci și de robotul Curiosity, care și-a binemeritat acest nume pozându-și singur capul, în septembrie 2012. Selfie-uri își fac și politicienii (Obama, Cameron), și celebritățile (Inna, Ellen Degeneres). Există un blog de Selfies at Funerals (selfies la înmormântări) pe Tumblr – cu poza pre moarte călcând -, care se leagă curios de ce spune Roland Barthes în Camera lucida: că fotografia, înghețând mișcarea și timpul, conține in nuce moartea, până la punctul la care moartea devine asimbolică, lipsită de sensul pre-modern, religios sau ritual.

Selfie realizat de robotul Curiosity pe Marte, în 2012

Selfie realizat de robotul Curiosity pe Marte, în 2012. Imagine de pe Wikipedia

Dincolo de toate aceste detalii factuale și de altele – pe care le găsiți pe Internet, așa că am să încerc să mă abțin de la a vi le da -, cea mai frecventă etichetă care se pune pe selfie e: egoism, exhibiționism. Fie și numai fiindcă am stabilit că subiectul prevalează asupra autorului, selfie-ul e o formă de afirmare, e drept. Dar e pur și simplu atât? De ce nu fac ceva asemănător utilizatorii de Facebook cu cuvinte, în loc de imagini? Sau cu mesaje voce?

M-am încurcat în toate acestea și, ca să iau o pauză de reflecție, m-am apucat să mă uit la Marea Ducesă Anastasia. Mă obseda povestea cu fotografia și moartea – și știți probabil că Anastasia Nikolaievna a fost omorâtă, împreună cu toată familia Țarului Nicolae al II-lea, la patru ani după ce s-a pozat. Anastasia, apropo, se comportase ca un utilizator de MySpace, fiindcă pe vremea MySpace (și a Anastasiei), telefoanele cu a doua cameră, pe aceeași parte a ecranului, nu apăruseră, așa că selfie-urile se făceau în oglindă. De la Anastasia la MySpace a avut loc un regres tehnologic greu de imaginat, numit în prospectele de la Metro bliț încorporat. Astăzi aproape că nu există aparat – și nici telefon – fără bliț încorporat, mai puțin cele scumpe, pentru profesioniști. De unde aerul spectral al selfie-urilor de pe MySpace, cele de primă generație, în care imaginea subiectului e semi-sfâșiată de fasciculul blițului care se reflectă în oglindă.

Selfie de primă generație, în stil MySpace

Selfie de primă generație, în stil MySpace. Cam asta se întâmplă dacă dai cu blițul în oglindă. Sursa

Dar, în fine, în toată poliloghia asta, cuvântul-cheie e oglinda. De fapt, iPhone-ul de azi, odată ce a căpătat a doua cameră, de aceeași parte a ecranului, e o oglindă. Probabil, nu numai eu, ci și nenumărați alții l-au folosit, literal, ca pe așa ceva, atunci când am vrut să vedem cum ne stă cutare șapcă sau haină într-un magazin și n-am găsit o oglindă propriu-zisă.

Telefoanele din ziua de azi reușesc să fie orice altceva decât telefoane, se știe. Dar să ne imaginăm un savant sovietic din anii ’50, care ar fi inventat ceva de felul unei oglinzi legate de un cablu electric, pentru a transmite imaginea la distanță – un oglindofon sau un oglindofax, să zicem. Nălucirea asta absurdă ne dă percepție mai clară a ceea ce poate, în mod real, face banalul mobil pentru și din noi.

Dispozitivul cu care ne luăm selfie-urile e deci o oglindă-spațiu-de-trecere. Și a fost inventat nu de savantul sovietic, ci de Lewis Carroll, în Through The Looking-Glass (textul integral îl găsiți aici). A doua poveste cu Alice, cea în care eroina trece prin oglindă și ajunge într-un fel de lume răsturnată, pentru a se trezi, la sfârșit, ca dintr-un vis.

La fel ca oglinda lui Lewis Carroll, selfie-ul e moale ca un văl și permite protagonistului imersia într-o altă lume. Una fermecată, în care tablourile sunt mișcătoare, ceasul – sau timpul – îți zâmbește cu chip de om, iar piesele de șah sunt vii. Faptul că Internetul constă în pagini care conțin ceea ce conțin și paginile de hârtie, dar și imagini mișcătoare, și că infinitele tipuri de piese, armate și altele sunt animate încă de pe la începuturile jocurilor de calculator – ne ajută să înțelegem unde am ajuns. Autoportretul de Facebook e mai apropiat de avatarul de Second Life decât de o operă de artă, e un mod de a te comunica într-o altă lume, fermecată.

Problema e să nu începi să te crezi propriu-ți selfie, cel care te măgulește și te arată așa exact cum ai ales să vrei. Altfel, ajungi ca Alice în Țara din Oglindă: ești visul altcuiva și nu poți deveni real(ă) plângând. Fiindcă nici lacrimile nu sunt adevărate.

Articol scris pentru ediția de joi, 3 aprilie, a săptămânalului Dilema veche.

Post your thoughts