Securistul, deus ex machina

Dintre toate teoriile conspirației care circulă aici și acum, cea mai răspândită e și cea mai neglijată: a securistului. Neluată în seamă, poate, fiindcă e lipsită de orice fel de exotism și nearticulată, se poate rezuma simplu: România e la cheremul (moștenitorilor) securiștilor, care își pasează de la unii la alții privilegiile economice ale capitalismului clientelar în care trăim. Umilă, lipsită de fast dar omniprezentă, această teorie, credință sau convingere ne schimbă traseul existențial, dar și istoria. 

Securistul apare în viața noastră – sau, mai precis ar fi: se manifestă, fiindcă nu îl vedem – ori de câte ori lucrurile iau o întorsătură proastă, neașteptată. Securistul e de vină pentru lipsa de acces la resurse gen fondurile europene, pentru distorsiunea de realitate pe care o prezintă presa, pentru demascarea vreunui cunoscut pentru care aveam afecțiune. Pentru îmbogățirea pe cât de necinstită, pe atât de rapidă a unora – care, nu-i așa, se produce în detrimentul nostru -, pentru o concediere subită, pentru schimbările surprinzătoare din politică.

Uneori nu-i spunem pe nume, ci îl gândim ca pe un reprezentant al privilegiaților dinainte de 1989, un copil de privilegiat, un alt personaj ocult, fără chip și nume, neconectat administrativ cu serviciile. Dar, în orice caz, cu legătură cu ele, că nu se putea altfel, pe vremuri. Una peste alta, numit sau nu, e responsabil cu situațiile complicate și răsturnările lor spectaculoase.

Mie, unuia, mi se pare că securistul e un deus ex machina. Explică ceea ce nu poate fi explicat, la fel ca personajul de tragedie antică, care era adus la nivelul scenei – de sus sau de jos – cu un dispozitiv gen macara, platformă, cu alte cuvinte machina. Greu de știut care e machina securistului, însă capacitatea acestuia de a schimba radical destine și situații nu e pusă, îndeobște, la îndoială. Și se manifestă doar atunci când lucrurile ar fi luat un cu totul alt curs.

Problema e alta: dacă deus ex machina e adesea răspunzător cu happy end-ul (cuminte, Wikipedia ne dă exemplul ofițerului care-l salvează pe Ralph în Împăratul muștelor), echivalentul lui cu epoleți se ocupă de contrariu. Deci e mai puțin deus – în accepție creștină -, cât opusul unei divinități benevolente. O divinitate de semn contrar, care, conform mitului modern, nu numai că e capabilă să schimbe situații, dar o și face spectaculos.

Din acest punct de vedere, teoria conspirației securiste are iz teologic. Conține nu numai deznodământul stupefiant și negativ, ci și o stare originară, dacă nu paradisiacă cel puțin mulțumitor umană, în care lucrurile erau la locul lor, etica funcționa în parametri, premisele fericirii duceau chiar la fericire, atâta câtă se poate pe Pământ. Dacă, în plus, genul acesta de credință ar avea și adepți-practicanți, care ar aștepta și ar cere ceva de la acest gen de divinitate camuflată-n profan, am putea vorbi de un cult. Nu e cazul, fiindcă natura securistului e tocmai aceea de a fi eluziv, lipsit de atribute. Divinitatea se revelează în diferite ipostaze, în scrieri și istorii sacre. Or securistul nu e înfășurat într-un sul de învățături dogmatice. Cel puțin deocamdată. Lipsește, probabil, doar vreun nebun care să sistematizeze într-o scriere convingător de senzațională toată povestea. Altarele și tot restul ar veni imediat după.

Dar, până atunci, rămânem cu efectele. Scos din joben ca explicație pentru toate cele enumerate la începutul textului și pentru o mie de altele, securistul ne imprimă un fel de fatalism imprecis, șovăitor, distrat. Lipsa lui de atribute induce ideea că lucrurile se vor sfârși surprinzător de prost, dar nu neapărat cu sens. Fatalismul propriu-zis conține și proiecția în general negativă, dar mai ales precisă a deznodământului, fiindcă acesta din urmă e subsumat unei necesități teologice. Securistul își bagă coada-n lucruri și le sucește nu se știe exact cum. Prost, e drept, dar dincolo de acest “prost” nu poți vedea prea departe. Eficiența lui malefică se manifestă doar în ceea ce am putea numi rezultate de etapă. Din acest punct de vedere, el aduce cu ipostazele populare ale Diavolului – Scaraoțchi-Aghiuță-Sarsailă, un gen de drac tangibil măcar la modul retoric, prin diminutiv și familiaritate.

Problema e că etapele sunt multe. Încurcându-ne viața cu acest gen de rateuri punctuale, securistul ne scurtează și perspectiva. Dacă machina îl aduce pe deus pe scenă tot timpul, nu te prea poți preocupa de sensuri, de final. Ori de câte ori securistul zbârnâie afară din cutia explicațiilor ca un clovn cu arcuri, ești perturbat și împiedicat de a vedea mai departe. Dar, totuși, când se declanșează arcurile? Atunci când nu ai alte explicații. Iar asta se întâmplă mereu, repetitiv.

Pentru români, ascensiunea socială, averea, succesul profesional, însăși funcționarea României sunt, în secolul al XXI-lea, enigme. Iar atunci când nu găsești legăturile cauzale corecte, ești tentat  să dai în superstiție, vorba marxistului. Deus ex machina a fost, poate, la origini, o sublimare estetică, mai curând pozitivă, a superstiției – de regulă, negative. Vag și nearticulat dogmatic cum e, securistul e și el o piază rea, un cobe.

Există, în România, suficiente exemple documentate de foști apartenenți ai Securității care au făcut avere, au un status privilegiat, vizibil, la fel cum există și asocieri între astfel de personaje. Însă, probabil, dacă am putea face cu totul abstracție cu totul de el, de securist, am duce-o mai bine. Din nou, teoria conspirației se adeverește numai atunci când creează conspirații. Dincolo de istorie și documente, securistul nu poate fi omniprezent și atotputernic decât dacă îl credem așa.

Articol scris pentru ediția de joi, 20 februarie, a revistei Dilema veche.

Post your thoughts